Pentru că-ți ziceam „spiriduș” și la fel numeam insectele, ai ajuns să crezi că ai aripi la șolduri. Când ne-am dat seama de confuzie, am început sa îți spunem că ești om și că oamenii n-au aripi. Posibil ca asta sa te întristeze. Vreau să-ți spun că ești om *și* spiriduș daca așa te simți, că *ai* aripi pe care nu ți le vedem și că dacă tu vrei,
cumva,
candva,
poți zbura.

Nu ești pui de găina, ești pui de om, iar puii de oameni îi numim copii. Ești și pui – al mamei – când îți cânt de nani.

Ai început să reușești să adormi singur de cateva nopti, târziu, dupa ce încă îmi ceri cu insistență țiți, Plângi și- ti dau din puținul lapte pe care-l mai produce corpul meu. (Astă-noapte n-ai mai primit, țiți s-a albăstrit și are un gust ciudat de la oboseală). Ți-a fost hrană, alinare și sursă de imunitate timp de doi ani si doua luni. Toată viața ta. Stiu ca nu ți-e deloc ușor, nici mie nu-mi este, nu mi-a fost. (Hai, o sa vezi ce frumos o sa ne drăgălim și pe viitor! ) Acum voi dormi în sfârșit mai bine, în noul meu pat. Și tu la fel.

Mă bucur că am ajuns aici împreună. Când am început drumul spre tine nu-mi închipuiam cât de greu se face un om. Și iata-te aici: ființă întreagă în viața noastră, țopăind, legând povești – scurte și frumoase, numărând aproape până la 10 când urci sau cobori scările..

(Lucruri multe-au să mă mire)

Uite! cum pui cana pe masă, cum mă ajuți sa facem fasole bătută și cum zici *wow* cu gura până la urechi când ne ținem în brațe, mirându-te și tu ce bine se simte iubirea.