Cercetarea fulgerelor intr-un mod mai serios a inceput odata cu Benjamin Franklin.
Benjamin Franklin a demonstrat ipoteza ca traznetul este rezultatul tensiunii dintre nori si pamant cu ajutorul unui zmeu de hartie cu care a declansat fulgerul in prezenta norilor de furtuna, in anul 1752.
Formarea fulgerului
Fulgerul este o descarcare electrica, iar atunci cand ia nastere produce un echilibru electric intre straturile norului de furtuna. Pentru a lua nastere un trasnet intre un nor si pamant trebuie sa existe in prealabil tensiuni de cateva zeci de milioane de volti, iar fenomenul, care este o scanteie de descarcare electrica, sa aiba o tensiune de aproximativ 3 milioane de volti / metru. Puterea de strapungere a fulgerului este data si de umiditatea aerului.
Un fulger atinge in medie lungimea de 1 – 2 km, iar in zonele tropicale unde umiditatea aerului este mai ridicata, fulgerul poate atinge 2 – 3 km lungime. In nori s-au observat fulgere cu o lungime de 5 – 7 km, iar cu ajutorul radarului pentru fulgere, unele ce ating 140 km lungime.
Datorita curentilor de aer existenti in nor precum si prin repartizarea inegala de gheata si apa, se formeaza prin frecare, spatii cu incarcatura ionica electrostatica negativa si pozitiva.
In mod normal stratul superior al norului este incarcat pozitiv, iar stratul inferior este incarcat negativ. Zona dintre cele doua straturi incarcate diferit se afla la o inaltime mare unde temperatura variaza intre -10 si -15 grade Celsius.
In momentul formarii fulgerului aerul inconjurator din jurul tunelului provocat de acesta atinge temperaturi de 30.000 de grade Celsius. Aceasta supraincalzire brusca a aerului duce la o dilatare masiva asemenea unei explozii cu un zgomot puternic numit tunet.