Iubirea de țară și limba română

Este inadmisibil să declari că iubeşti România şi să nu faci efortul de a te exprima corect şi, dacă se poate, expresiv, în limba română. Cum să iubeşti România fără să iubeşti şi să respecţi „rostirea românească”? Ne împiedică „străinii” să ştim niţică gramatică? Ne obligă Bruxelles-ul şi Statele Unite să ne pocim lexicul şi sintaxa? Ne şantajează cineva să spunem „determinare” în loc de „hotărîre”, „date” în loc de întîlnire, „a face sens” în loc de „a avea sens”, „challenging” în loc de „provocator”? Cînd auzi vorbind cîte un ministru, cîte un parlamentar, dar, din păcate, şi cîte un profesor de liceu, cîte o vedetă de televiziune, ca să nu mai vorbim de cohorta de îmbogăţiţi din lumea afacerilor, ai sentimentul că, pentru ei, a fi român e a vorbi păsăreşte, neglijent, incult, impropriu, mestecînd vorbe şi formule împrumutate din alte limbi (la modă), limbi la fel de puţin cunoscute, de altfel, ca şi limba proprie.