Trec două umbre-n ceasul cenușiu.
Li-s ochii ofiliți, au buze moi
Şi deslușești cu greu ce-şi spun ei doi.
În parcul vechi și rece și pustiu,
Nălucile își fac trecutul viu.
− Îți amintești extazul nostru vechi?
− Ce tot îmi torci trecutul în urechi!
− Dar astăzi mă mai strigi pe nume tu
Şi-n vis îţi mai răsar eu oare?
− Nu.
− Ah, zile dragi cum altele n-om şti,
Când gurile ni se uneau!
− O fi…
− Ce bolţi albastre, ce speranţe mari!
− Speranţa-i azi prin norii funerari.
Şi astfel merg stârnind ovăzu-n drum
Şi noaptea îi aude doar, prin fum…(Paul Verlaine)
1
