Asa cum exista geografia sentimentelor, exista si gastronomia sentimentelor. Inceputa magistral (simplist prin felul de mancare insa super rafinat si complex prin sentimente si descrierea lor), cu madelena lui Proust, gastronomia sentimentelor continua si se ramifica personalizat. De pilda, la mine are accente apasate pe chili con carne, mancarea lui preferata, dar si pe ratatouille, care ii displacea (glumea spunand ca il pedepsesc daca fac ratatouille. Nu era ratata, desi ratat-ouille, era reusita, doar ca nu-i placea lui, Dumnezeu stie de ce, probabil asocieri din copilarie cu ghiveciul si insistenta parintilor de a manca legume)

Un loc aparte in gastronomia sentimentelor il ocupa usturoiul, pe care l-am respins toata viata, in copilarie, duminica, cand mancau ai mei usturoi cu ceva, ma inchideam in camera sa nici nu-i simt cand vorbesc. Nu doar ca nu mancam eu, nu-l suportam nici la altii.

Ulterior, il alergam pe Philippe, sotul meu, care gatea, si-l pandeam sa nu puna in mancare sub nicio forma, nici crud nici fiert, nici pudra, NIMIC.

Cu usturoiul m-a reconciliat un alt el, dupa vreo 20 de ani dupa Philippe, si dupa ce il respinsesem inca de la nastere…

S-ar rasuci ambii in mormant, dar zambind, ca acum folosesc usturoi la gatit. Mujdei insa, tot nu pot manca, nu suport