Ce poti sa ii spui cuiva care nu mai vrea cu adevarat sa traiasca? Si asta de multi ani? Nimic, in realitate nimic. Asa cum prietena mea cea mai buna, din copilarie prietena, deci care ma stie in toate cotloanele, a spus, cand am vorbit eu (n-as fi crezut vreodata, dar…) despre moarte: « Nu am ce sa iti spun, cum te cunosc, tu oricum o sa faci ce vrei. »

Deci nu, nu e nimic de spus, nimic care sa conteze real.
Eu inteleg si punctul tau de vedere, il prea inteleg chiar. Si nu de azi de ieri, il inteleg de mult, dar poate am fost prea abstracta in scrisori. Am vrut sa fiu delicata, sa nu ranesc. Poate trebuia sa spun mai direct. Stiam despre boala. Nu chiar toate detaliile, dar stiam in mare. Ca asa s-a intamplat, sa stiu.
Te inteleg, stiu ca pare absurd. Te inteleg cat de mult te poate intelege cineva care n-a fost bolnav. Dar eu inteleg multe. Inteleg si punctul tau de vedere, dorinta de a nu prelungi o viata despre care nu stii cum va fi si pe care nu ti-o doresti, nu in forma in care urma sa fie. Imi pare rau ca n-ai vorbit niciodata cu mine despre asta, imi pare bine ca o faci acum. Pentru mine, asta e mai frumos decat orice mi-ar putea spune cineva. Pentru prima data te simt mai aproape, altfel decat te simteam aproape in acei ani. Ca te simteam si atunci, si stiu ca erai si atunci.
Poate ca o sa crezi ca am luat-o razna, dar iti spun totusi ceva. Ma trezesti. (nu e un repros, Doamne fereste, e o confirmare a ce stiu de mult) Cand scrii la 5 dimineata, nu aud, nu vad (telefonul e pe modul nu deranjati, nu face nici sunet nici lumina, NIMIC). Eu de fel ma culc foarte tarziu, ora medie de culcare deocamdata 2. Exclus sa ma trezesc natural la 5. Ei bine, cand scrii, stii ca de multe ori am raspuns la cateva minute. Pentru ca pur si simplu ma trezesti. Repet, nu e un repros, ci o stare de fapt pe care eu o cunosteam deja.
Revenind. Ce poti sa-i spui cuiva care nu mai vrea sa traiasca? nimic, absolut nimic. Inteleg, ma doare, dar inteleg. Nu cred ca aprob, dar probabil ca as fi reactionat la fel. Asa ma stiu. Dar nu e despre mine. Ce poti sa ii spui cuiva care nu si-a mai dorit sa traiasca si care traieste in ciuda dorintei sale? Nimic.
Dar esti crud. Mie mi-a murit sotul pe care il iubeam mult. Aveam 27 de ani. L-am vazut distrugandu-se in fata mea. Apoi a mai murit cineva. E groaznic, nu stiu din cate bucatele m-am recompus, si nu-mi permit sa las totul balta, caci mama e aici, si cel mai rau pentru o mama este sa isi ingroape copilul, nu pot sa-i fac asta. De ce simti nevoia sa-mi spui? ma doare ingrozitor, si mai rau ma doare si neputinta. Inteleg ca nu mai ai nicio ultima dorinta. Si din pacate stiu si cum este. Asta chiar stiu. Doar ca, eu neputand sa schimb nimic in senzatia si decizia ta, de ce ma pedepsesti? Stii perfect ca ma mahneste. Si mai rau de atat. Vrei sa ma ranesti? ma raneste. La ce bun?
Scriu aici, pentru ca oricum nu citeste nimeni, cred, (in afara de tine, sper), si chiar daca, ce conteaza? Nu stie nimeni nici persoana nici contextul.

Ce sa ii spui cuiva care nu mai gaseste niciun interes in a deschide ochii, in a mai trai o zi, apoi alta? nimic. Nu exista nimic care sa poata fi spus, cu decenta. Stiu asta din pielea omului care o vreme n-a mai vrut sa traiasca. N-are nimeni din exterior ce sa-ti spuna. Nu face decat sa te irite si sa te intarate. Si orice demonstratie si orice contradictie. Sunt decizii prea personale. Eu pot doar sa-ti spun despre mine in acea stare. Daca te uiti la cateva postari in spate, vei gasi una in care explicam destul de logic si cu maiestrie, fara patetism, ci inginereste, de ce e bine sa se termine. Era clar si fara drept de apel, dar si fara emfaza.
Si cum am ajuns unde sunt azi, desi nu mai intelegeam nici de ce rasare soarele (da, fix ca tine care zici inca o blestemata zi)? La mine intai s-a activat dincolo de toate durerile, simtul « datoriei », acela care imi spunea ca nicio mama nu merita sa-si ingroape copilul, mai ales o mama ca a mea, pe care o admir, o respect si o iubesc. Apoi incet incet, nici eu nu stiu cum, am gasit drumul spre lumina. Singura. M-a ajutat Sozopolul, m-a ajutat natura, marea, iarba, soarele, pe care le iubesc. M-au ajutat apusurile. Si gandul ca existi. (e ceva al meu cu mine.)
Am mai gasit ceva de iubit. Am reluat mersul pe jos, Merg multi kilometri zilnic, si nu credeam ca voi mai putea merge. Mama chiar a avut nevoie de mine, si nu mi-as fi iertat sa nu fiu acolo. Apoi e catelul asta, tanar si energic, care ma iubeste, sunt lumea lui.
Cred ca imi doresc sa mai calatoresc, sa mai respir alt aer, sa vad orizonturi noi, oameni diferiti.
Nu mai scriam, si uite ca scriu, meritul tau.
Tu ai putea dori sa traiesti pentru muzica (stiu ca iti place), pentru filme, pentru natura (parca iti placeau campurile si padurile), pentru o « iubire care chiar inseamna ceva si nu doar ideea de ceva. »
Pentru copilul acela, cu caciulita, printre copaci, uneori urcat pe o stanca, prietenul tau bun, incremenit in timp. Pentru Borsec (toti avem niste locuri magice, la mine e Sozopol, la tine poate e Borsec, parca trebuia sa te duc acolo).