Ce văd crinii cu
parfumul…
A te înălţa mai sus de tine,
este un sentiment pe care George Popa îl trăieşte cu adâncimea
celui care ştie … Scriitorul se retrage la esenţe, se prăbuşeşte şi
se înalţă în divinitate cu bucuria desăvârşirii. Poate că Dumnezeu
a riscat cu noi, atunci când a pronunţat cuvintele: „Să fie
lumină!”, scriitorul primind gândul curat de a porni de la
lumină, iar ceea ce zguduie fiinţa este întoarcerea în nefiinţă, în
increat, sub forma întrebărilor, care au răspunsul chiar în
lumină…
In această aventură a
cunoaşterii prin saltul spiritual, George Popa descoperă că
mesteacănul visează cerul, cu rădăcinile nevăzute, un vis care
caută absolutul (Visul mesteacănului).
Volumul de versuri Înălţarea
mai sus de sine, după George Popa, Editura
Cugetarea,2002, este un volum plin de
lumină, poetul apelând la întreaga sa forţă pentru a ajunge acolo,
sus…, pentru că Împărăţia este chiar în noi…
Dorul şi dragostea de Dumnezeu
dau sens poemelor, care se desăvârşesc prin eternul cunoscut
într-un mod proaspăt, de curăţenie spirituală, nimic din trepidaţia
la modă, nimic din cutremurul informaţional, doar cutremurarea de
veşnicie. Această căutare dă partea poetului : întrebarea, iar
răspunsul este moartea ca stare a păcatului ( Păcatul ). Fiecare
poem are înger, pentru că îngerul aduce cu el evlavia şi puritatea,
poetul simte că în faţa LUI, a lui Dumnezeu, nu
poţi veni oricând, oricum, ci doar cu vorba
curată.
Ca simbol al bucuriei de a te
întâlni cu Dumnezeu este nunta, nunta care este icoana clipei când
cele două părţi se împreună, se regăsesc, iar în această nuntă
poate avea loc doar pe ultimul pisc de gând, după ce trăirea s-a
desăvârşit: „Este o arhivă în cer/ a ce-i
desăvârşit ? / Modelul-mi din eter, / cum,
Doamne, să-l imit ?// Ci noi, copiii morţii,
/redesenăm mereu / pe paginile nopţii / model de Dumnezeu. // Două
oglinzi se-nfruntă/ himere răsfângând./ Dar ce sublimă nuntă/ pe
ultimul pisc de gând!”.
Poemele au sarea, au lumina care
se presupun la întâlnirea cu Dumnezeu: „pagină fecioară”,
„o stea ţi se aşează la masă”, „ce văd crinii cu parfumul”, „Ştim
noi ce moarte dă-n lumină?”, „Nu poţi s-atingi mireasma cu mâna ori
privirea”, „din fiecare rană/ învaţă-mă că sunt”.
Este în volum o mireasmă care
renaşte cuvinte şi stări în cititor, poate că cititorul este împins
spre cunoaştere de Dumnezeu, spre curăţenia gândului, spre bucuria
de a întâlni, în adevăr lumina: „Durerea-i mama existenţei/ O
rană-a fost în Dumnezeu,/ căci rana este golul său,/ şi-a vrut să-l
vindece cu viaţă./ / O suferinţă a absenţei, / născu Întâia
Dimineaţă. / Dar moartea–u-ntoarcere–n Dumnezeu, / o–ntoarce iar în
golul său.// Dar golul nu e absolut” se –năbuşă de re-nceput (
Aporia creaţiei )”.
Multe din versuri sunt întrebări
care se ivesc ca semn al aruncării spre ceea ce este mai sus de
sine, spre Dumnezeu. Poemele aduc pacea care se naşte din relaţia
curată dintre om şi Tatăl, aduc liniştea bucuriei de a fi o fiinţă
vie atinsă de lumină . Multe întrebări nu au răspuns, iar poetul
recunoaşte acest lucru dar se bucură de
existenţă.
George Popa s-a purificat şi se
luminează nu numai prin poezie, ci şi prin eseuri, prin aforisme,
prin sinteze de cultură şi civilizaţie, prin traduceri din Omar
Khayyam, din Rabindranath Tagore, Rainer Maria
Rilke.
Este o şcoală de cultură în
spatele poemelor lui George Popa, o acumulare de FRUMUSEŢE, venită
din FRUMUSEŢE.
Cu regret, astfel de scrieri cu aripa nu sunt aduse în prim planul vieţii literare, că de multe ori ne extaziem în faţa unor îndoielnice experienţe poetice, de fapt abur trecător, de fapt adiere de o clipă.
Cu regret, astfel de scrieri cu aripa nu sunt aduse în prim planul vieţii literare, că de multe ori ne extaziem în faţa unor îndoielnice experienţe poetice, de fapt abur trecător, de fapt adiere de o clipă.
Poetul aduce o
Bunăvestire, dornic să ne prezinte noul etern, noul
cel vechi, cu un înger al cărui glas vesteşte ce
a fost la început: pământ şi cer şi Domnul
Sfânt.
Constantin
Stancu
