Prin vis vad omul din luna, clar, ca si cum am fi una si
aceeasi persoana. Tese panze din suspinele oamenilor si coboara
usor pe ele pana pe acoperis. Auzi? E sunetul mersului lui tiptil.
Ni se uita la sufletul adormit si ne cauta in bagaje ca sa mai
arunce din el. Cumva, mereu i-am simtit prezenta ca niste licurici
invizibili ce ma invaluie pe nesimtite. Ma las cercetata de acesti
ochi patrunzatori ca si cum asta ar fi ultimul lucru pe care pot
sa-l fac inainte sa cedez lacrimilor. Trebuie sa fac ceva cu
suvoiul acesta de ganduri ce ma poate ineca oricand in somn. Iar
asta nu se poate intampla. Cel putin, nu inca. Sa mai treaca stele
peste mine si ma voi transforma in pulbere ce va pluti spre cele
patru zari din nou si din nou. Negru ca abanosul cu miros de frica.
Albastru ca cerneala cu miros de vant. Picatele de culori cu aroma
de sperante. Acum rosu, acum bleu, acum portocaliu ca o magie in
formare. Si apoi liniste. Unde-mi umbli, suflete? De ce ma lasi sa
te caut zi si noapte, nelasandu-ma sa dorm? Vino ca sa pot zbura in
vis sa culeg florile cerului si sa-mi fac cununa. Tes neincetat
ganduri de o sa ajung sa invelesc lumea intreaga. Ma mir cu de
nu-mi obosesc mainile astea odata si odata. Dar nu-i nimic, sunt
aici, aici voi fi mereu de vrei sa-mi dai binete intr-o buna zi.
Cum spuneai ca te cheama?