Cateva frunze trecatoare. Auzi cantecul? Trebuie sa te concentrezi mult, cu ochii inchisi pana vezi notele cu ochii mintii si viorile cu ochii sufletului. Ea tot merge, uneori alearga, mai cade, mereu si mereu mai sus...Raurile par ca vin de peste tot, la inceput subtiri, alteori mai late, dar mereu in miscare. Incotro? Asta as putea s-o intreb si eu. De unde aceasta graba? Asaza-te pe o piatra si admira cerul, dansul frunzelor, joaca animalelor. Caci daca ne uitam doar in fata, cine sa mai vada pe cei ce ne sunt alaturi? Pe cei care ne imping de la spate fara sa stim pentru ca suntem prea concentrati? Fa o pirueta in viata ta si cuprinde in brate pe tot cercul tau vizibil sau imaginar, pe soare, pe mare, pe luna, pe stele si tot ce este intre ele. Caci viata este un dans, nu un drum cu obstacole, trebuie doar sa pornesti muzica.

Aerul rece ii inunda plamanii. Inspira ca si cum ar bea cu nesat un pahar rece ca gheata dupa multe ture prin parc. Cu fiecare pas se simtea si mai greoaie, si mai incapabila sa de a cara dupa ea acele greutati. Ar fi fost foarte usor sa le dea drumul, dar viata a invatat-o ca nu asa functioneaza lucrurile, trebuie sa te obisnuiesti cu durerea pana ti-o faci prietena si stati la o cafea. Pana la urma, fiecare pas facut inseamna progres, nu conteaza cat de lung e drumul. Oamenii spun ca ploaia purifica...Acum nu, o ingreuiaza si mai rau, o face sa alunece prin pietris, sa i se lipeasca hainele pe ea...Respir, inspir...mai sus, mai sus inca mai e drum de parcurs. Atunci cand esti singur, parca totul din jur se transforma; pomii iti vorbesc, se misca o data cu tine, parca simti o caldura cand te invaluie.