„…şi în literatura ţărănească – cea suprem sănătoasă şi
curată, vă rog – erotica nu e excomunicată. Amintirea aceasta a
unui fapt de experienţă extrem de elementară trebuie făcută,
fiindcă, prin prostii diverse, pedagogic-sentimentale, se caută a
se uita amănuntul patent că, în folclor, literatura erotică, de
grad obscen clar, umple capitole de considerabile dimensiuni” –
nota Paul Zarifopol în „Artişti şi idei literare române: Minulescu
povestitor”, referindu-se la „un soi de estetică pedagogică şi
«distinguée» prin care anume părţi ale publicului românesc literar
cred de trebuinţă să se manifeste şi să se definească
insistent”.
Volumul „Calul dracului. Povestiri şi istorioare erotice şi
pitoreşti” de I.L. Caragiale (Ed. Levant, Bucureşti, 2007,
antologie de Bogdan Bădulescu) dezvăluie, în acest sens, un
Caragiale nu neapărat obscen, dar un Caragiale ludic şi senzual,
priceput în a crea, după cum afirmă antologatorul într-o concisă
prezentare a volumului, „imagini truculente ale stărilor şi
gesturilor erotice”. La drept vorbind, opera lui Caragiale e
dominată aproape în întregime de eros, chiar dacă de un eros de
cele mai multe ori disimulat. Comediile sale au în centru cuplul
(chiar şi drama „Năpasta”), povestirile şi schiţele sale au,
majoritatea, ca element central cuplul, chiar şi politica stă sub
semnul erosului. Antologia de faţă nu face decât să scoată în
prim-plan un eros ceva, poate, mai deocheat, dar nu obscen, un eros
diferit de cel din piesele lui Caragiale.
Continuarea textuluiaici, în Literomania
nr. 101
