Suferința...
(Cornel Nistea,
Tragismul exilului românesc, interviuri,
Sebeş: Emma
Books, 2016)
Tragismul exilului românesc –
interviuri–, mai mult decât o carte de aspre
dialoguri, o carte de istorie literară, mărturii, vieţi de
scriitori în timpul dintre vremuri, o carte eveniment. Cornel
Nistea a pus în paginile cărţii texte publicate în revista
„Discobolul” din Alba-Iulia. Anii au trecut, declaraţiile
martorilor s-au estompat. Adunate în carte, toate cuvintele
scriitorilor înseamnă mult mai mult. Epoca trecută, comunistă,
epoca prezentă, care a început în decembrie 1989, sunt oglindite cu
luciditate în răspunsurile date de cei disponibili la mărturie. O
lume a scriitorilor care au suferit sau suferă. Cornel Nistea,
prozator solid, stăpân pe mijloacele sale, a ştiut să pună
întrebări. Ele au zguduit mintea celor care au răspuns. S-a
desfăşurat un tablou real al vremii. Şocul a fost vizibil. A fost
cerut de mulţi. Pe unii i-a surprins, pe alţii i-a făcut mai
puternici.
Exilul a fost şi este o
pedeapsă. Motivele au fost politice, economice, religioase.
Scriitorul a simţit acut depărtarea de patrie, de prieteni, de
familie, de locul unic, special, în care s-a născut. Înainte de
1989 motivele au fost politice sau religioase, ele au pus presiune
pe viaţa creatorului. După această dată motivele sunt financiare,
economice, sociale, psihologice şi religioase. Cartea se prezintă
pe mai multe paliere: Exilul exterior, exilul interior şi are un
capitol distinct, exilul de acasă, suferinţa ca unitate de măsură a
epocii.
Cornel Nistea a realizat o carte
necesară. Adevărul se lasă greu cucerit. După mulţi ani el răsare
din pământ ca iarba.
Exilul de acasă este bine pus în
lumină prin interviul realizat cu părintele Ioan Iovan de la
Mănăstirea Recea. Aflat la mijloc, între cele două straturi ale
exilului, cel exterior şi cel interior, acasă este exilul
cel mai crunt, suferinţa care a schimbat un om după voia lui
Dumnezeu. La alţii greutatea s-a pus pe
materializarea talentului primit, pe căutări, pe suferinţă
specifică unui artist. Răspunsurile părintelui Iovan au o greutate
aparte. Experienţa închisorilor comuniste a avut ca efect modelarea
unui suflet după principii divine dure şi
necesare.
Părintele
mărturiseşte:
Securitatea m-a urmărit
permanent. Am fost arestat şi condamnat din nou în trei rânduri: în
1966, în 1968 şi-n 1970. Ultima oară au găsit asupra mea drept corp
delict patrafirul…
După treisprezece ani de
puşcărie, de hărţuire de către securitate, uneori mergând pe
străzile Bucureştiului şi amintindu-mi de acţiunile lor bestiale,
mă întrebam dacă Securitatea nu-mi poate cunoaşte şi gândurile.
Ura lor a fost fără margini. Ei
mi-au propus să-i iert şi să-i iubesc, să mă rog pentru toţi
torţionarii din puşcării şi nefericiţii lor informatori. Şi cred că
am reuşit (părintele Ioan Iovan – În căutarea sensului
suferinţei, p.108).
Lecţiile supreme: Iertarea,
rugăciunea, răbdarea, rămânerea lângă Dumnezeu. Părintele nu a
scris vreo carte în mod special, dacă nu ar fi fost interviul
realizat de Cornel Nistea, răspunsurile ar fi fost cunoscute doar
de Dumnezeu. Cuvintele aceste au fost publicate în cer, în Cartea
Vieţii. Au dimensiunea eternităţii.
În exilul exterior, cei care au
răspuns au reuşit să stabilească momentul când au intrat în exil,
efectele izgonirii scriitorului din spaţiul său intim, energiile
declanşate în acest exil, curajul, voinţa care s-au pus în mişcare,
efectele asupra creaţiei literare, zbuciumul, furia. Răspunsurile
trasează limitele, impulsurile necesare, instinctul supravieţuirii
într-un nou mediu, străin, e ca o alungare din Rai, căpătarea unei
alte identităţi, stabilirea relaţiilor dintre acasă şi acolo,
creionarea pericolelor şi captarea libertăţii într-un mod
special.
Exilul poate fi interior,
exterior, voluntar, involuntar… Apare ca o boală, ca o moarte
(Bujor Nedelcovici), ca o perioadă iniţiatică, urmată de
înviere.
„Datorez exilului o cunoaştere a
unei realităţi politice, culturale şi spirituale, dar îndeosebi
dobândirea unei noi dimensiuni – revelaţie – a eului intim” (p.10 –
Bujor Nedelcovici).
Dan Culcer
mărturiseşte:
Nu ezit să reprecizez aici că
nici într-un caz nu mă consider disident. Aş fi putut poate ajunge
să joc acelaşi rol cu cei care se zvonea în 1990 că au fost aşa
ceva. Ridicol. Eu voiam fie normalitate, adică respectul legilor,
fie revolta imaginaţiei
(p.36).
Exilul interior, interviuri cu
scriitori din ţară, pune accentul pe nevoia de adevăr. Există
artişti exilaţi acasă, cei autoexilaţi, cei care şi-au impus o
conduită care să ducă la integritate sau la asumarea
responsabilităţilor spirituale într-o vreme când oamenii au devenit
materialişti. Fantomele trecutului, tăcerile, eludările, lehamitea,
alte păcate, mari sau mici, care bântuie în lumea literară, în
viaţa socială, toate sunt scoase spre lumină de răspunsurile
primite de Cornel Nistea. Se lămuresc cu multă claritate aspectele
legate de condiţia scriitorului în timpul dictaturii comuniste,
raporturile dintre posibilităţile de receptare a valorilor
culturale şi posibilităţile reale de evocare a condiţiei umane.
Sunt prezentate aspecte concrete ale relaţiei cu sistemul, cu
oamenii cenzurii, cu dimensiunile suferinţei, cu mitul revoltei,
efectele lipsei de libertate asupra operei scriitorilor. În final
sunt puse în balanţă noile paradigme: Libertate sau angoasă,
alienare sau optimism. Răspunsurile sunt cutremurătoare şi dau
dimensiunea adevăratului mediul literar românesc. De aici se poate
trece la o istorie literară concretă a vremii, la o critică
serioasă şi corectă. Au fost experienţe traumatizante, s-a
constatat lipsa solidarităţii dintre oamenii cu acelaşi destin,
mascarada desfiinţării cenzurii, o altă lume în lumea cunoscută,
diferenţele dintre cartea din dictatură şi cartea din democratură!
Mărturiile arată că a existat un infern din care s-a evadat cumva,
boli spirituale nevindecate, aventuri într-un sistem ostil, un
adevăr care trece dincolo de optimism sau pesimism, singurătatea ca
soluţie, scrisul fără noimă, teme interzise, trauma supravieţuirii,
apoi variantele libertăţii – una originală, una „tradusă”… Obsesii
şi noile realităţi obsesive.
Cum a fost în
comunism?
Te ţineau tot timpul ocupat, să
nu poţi scrie, să nu te poţi revolta, să nu-ţi poţi salva sufletul
din prizonieratul lor ideologic. Doamne, cât de repede a uitat
lumea infernul comunist din care am scăpat! (Ion Zubaşcu –
Infernul din care am scăpat, p. 163).
Cum era
scriitorul?
Şi totuşi, sub dictatură, am
fost un scriitor liber. Nu mi-am permis nici cea mai măruntă
concesie imperativelor ideologice ale vremii. Am plătit scump însă
această libertate interioară prin marginalizare, mai exact prin
excludere (Gabriela Creţan – Timpul acela
p. 175).
Care este paradigma literară în
prezent?
Astăzi scriitorul român e
într-adevăr liber să scrie ce vrea şi cum vrea. Nu mai există
cenzură politică. Există însă o altfel de cenzură, la fel de
draconică. Cenzura economică şi, de ce să n-o spun, de gaşcă. Poţi
să scrii ce vrei şi cum vrei dar nu poţi să publici dacă nu ai
bani. Şi, mai rău, dacă nu faci parte dintr-un grup sau altul. Dacă
eşti independent, eşti ca şi cum n-ai exista (Constantin
Cubleşan – Dovada că erai scriitor, p.
231).
Cornel Nistea a aruncat o
privire peste graniţele nefireşti din ţară, a privit scriitorul în
ochi, întrebările sale au avut menirea să limpezească viaţa din
lumea literară pe o perioadă mai întinsă. La provocarea sa au
răspuns mai mulţi scriitori, cartea de faţă trebuie citită mai ales
de scriitori. Criticii literari au nevoie de aceste mărturii pentru
a înţelege binele sau răul pe care îl pot face. Poziţia lor
marchează lumea literară şi, mai dramatic, poate afecta viaţa unui
om pe care Dumnezeu la trimis pe pământ, i-a dat talent şi pasiune,
iar deciziile de o clipă schimbă perspectiva. Generaţiile mai
tinere vor înţelege că este în joc şi viaţa lor, istoria se poate
repeta. Are capcanele ei. De remarcat sinceritatea celor care au
răspuns întrebărilor puse, conştienţi că rememorarea se încrustează
în granitul vremurilor. Adevărul e valabil şi peste timp. El
provoacă trecutul. Lămureşte viitorul. Echilibrează
prezentul.
Cornel Nistea a realizat un
lucru admirabil, fericirea poate intra în calculele fiecăruia. Nu
este un joc superficial scrisul. E geneză. Este un mod de
cunoaştere, de realizare, de bucurie. Autorul ne prezintă un model
spiritual demn de urmat şi ţinut minte:
Părintele Ioan de Mănăstirea
Naşterii Maicii Domnului de la Recea a intrat de mult în legendă.
În cercurile ortodoxiei româneşti este un adevărat mit. De-o
cuvioşie şi de-o modestie uneori stânjenitoare şi o sinceritate
vecină cu inocenţa, părintele Ioan, ajuns la vârsta de 76 de ani
(la momentul luării interviului, n.n.) respinge aura de martir ce i
se face…(părintele Ioan Iovan – În căutarea sensului
suferinţei, p. 99).
Cum se prefigurează
viitorul?
Cred că ar trebui să spun ceva
şi despre viitor. Născuţi în timpuri mai tolerante, tinerii
scriitori de astăzi n-au motive să-şi pună problema libertăţii, a
lipsei de libertate. Asta însă nu trebuie să însemne că nu au alte
probleme, atâtea. Libertatea este totul şi, în acelaşi timp nimic,
dacă nu ştim ce să facem cu ea (Serafim Saka – Cenzura, o
obsesie…, p. 355).
Cornel Nistea, prin această
carte de interviuri, a prezentat viziunea unui scriitor despre
literatură. Din mai multe părţi a reuşit
să formeze vitraliul prin care putem privi dincolo de
aparenţe.
Constantin
Stancu
Iunie
2016
