O nuntă
boierească cu Lőrinczi
Francisc-Mihai
(Lőrinczi Francisc-Mihai, Fizionomiile
pietrei, poeme,
158 pagini, Sibiu:
Editura CronoLogia, 2017)
Delicat și sufletist,
Lőrinczi Francisc-Mihai ne incită la o călătorie prin
tărâmul frumos, original, pe care l-am primit în dar la naștere,
prin miracolul naturii și pe muntele de simboluri esențiale.
Trăsăturile pietrei sunt fixate fizic prin mirajul peisajul pe
care-l avem la îndemână, dar și simbolic, trăsăturile adevărului pe
care îl trecem zilnic cu nonșalanță. Există un adevăr care oferă
siguranța unor generații disponibile să vadă frumosul. Prin volumul
de versuri Fizionomiile pietrei, apărut la Sibiu: Editura
CronoLogia, 2017, descoperim un poet dedicat, pasionat de
frumusețea vieții legate de natură, de familie, de dragostea dintre
femeie și bărbat în vremurile crizei, de peisajul locului natal, de
anotimpuri speciale în care se aude un cântec subtil, subțire și
blând. O lume pierdută este adusă în prim-planul atenției
cititorului. Poezia devine un loc unde se pot petrec miracole,
lucrurile aparent pierdute, se ivesc în versuri calde, armonioase,
venind din vibrația pământului, din tăria unui sentiment, din
bucurii dantelate.
Volumul se încheagă pe trei
nivele:
I.
Respirația pietrei
II.
Silueta pietrei
III.
Eroziunea pietrei
Iată că piatra are viață în sine,
este o prezență reală, depășește dimensiunile peisajului, se
degradează sub presiunea timpului și sub acțiunea oamenilor care au
uitat că piatra are suflet, este tăria de a rezista în vremuri
instabile.
Poetul se aplecă atent asupra
fiecărui poem, îl cizelează, are empatie pentru cititorul de la
celălalt capăt al versetelor. De la copilăria pierdută la
maturitatea sa, omul este însoțit de spiritul pietrei care simte
durerea, lacrima, bucuria, schimbarea generațiilor: „mi-ai zburat
din inimă/ și ți-ai făcut cuib// pietrele de fundul lacului
glaciar/ parcă sunt vii/ stromatolite/ ori inimi de balene/
acoperite cu nori și rhododendroni//nopți lângă Mija,/ pe
grohotișuri îngeri în picioare” (Pietrele, p.
13).
Piatra face parte din peisaj,
martorul tăcut al timpului, păzită de puterile divine. Prezența
lumii de sus peste lumea de joc arată că limitele sunt relative
pentru cel care privește dincolo de tăria lumilor.
Prezența pietrei este una reală, se
poate testa tăria ei: „să sfâșii piatra cu dinții/ și în spărtura
ei să adulmeci mireasma/ gustului de lebădă” (Silueta
pietrei, p. 86).
Există o eroziune a pietrei, a
existat un început, va urma sfârșitul, inclusiv piatra va ceda sub
grele umbre, sub rupturile din trupul timpului fragil. O neliniște
gravă glisează peste peisaje în ruină: „armăsarii cu picioarele
rupte/ degeaba urlă de durere/ vor fi împușcați în cel mai scurt
timp/ ai grijă de picioare și de mâini/ și de aripile din tine”
(Neliniște, p.131).
Peisajul care îmbracă ființa
pietrei este marcat de alte prezențe curate: Basmul, cireșul,
nunta, dragostea, ochii lui Picasso, nunta cuvintelor, diamantele
cerului, lebede de cristal, luna cu silueta ei, anotimp străin,
holograma… Sunt fixate riguros locurile unde piatra absoarbe
luminile înalte, semn al aprecierii față de locuri și oameni
speciali.
O temă incitantă este lebăda de
cristal, cea transparentă, lumina o străbate, ochiul este atins
de frumusețea tainică a peisajului: „În Retezat sunt pietre vii/
umplute cu stele// când se sparge câte o piatră/ poți vedea
lebedele de cristal/ cum se ridică în zbor// ce piatră de cuvânt/
ce cristal alb, lebăda” (Lebedele de cristal III, p. 83).
Lebăda este poezia locului, un zbor de cuvinte materializate în
îngeri.
Lőrinczi
Francisc-Mihai este sensibil, are ochi spirituali, vede dincolo de
aparențe. Versurile lui au o substanță specială, cu străluciri
calde și proaspete. Iată cum percepe poetul lumea sub pietre
gardieni, arcadele marilor catedrale sunt luate de pietre cabrate
sub valul clipelor tumultoase: pământul cerșește lumina, potcoave
de aur pentru noroc, curcubeul din inima copilului, salcâmi
înfloriți – la banchetul îngerilor, lumina se retrage în cuib,
cerneala revărsată din călimara cerului…
Locul unde s-a născut miracolul
este satul din care poetul a fost răpit, are nostalgia unui
leagăn care se mișcă sub stele divine: „sub acoperișul de țiglă de
casă/ să dormi pe fân în șură, vara/ în cameră de îngeri - / cazare
în cer// caleașca din poveste e gata de basm… (Vară,
p.43).
Poetul învață că lumea are
gravitații speciale, că există stări care trebuie prinse în suflet:
„am deprins mersul pe apă,/ dar numai cu piatra dedesubt”
(Viu, p. 52). Reținem alte tablouri: „compasiunea există/
dar numai când inima e din aluat divin” (Empatie, p. 53);
„stau în cuvânt/ așa cum stătea bunica cu mâinile în aluat/ când
frământa pâinea” (La dospit, p. 61); „respir încă un stol de
îngeri/ și la un semn de baghetă magică/ liliacul se aruncă în
floare” (Respirație, p. 91) etc.
Dragostea modifică straturile
clipelor, prezența femeii iubite modifică întrebările și
răspunsurile așteptate, totul are o aură de început de lume: „te
pieptănai noaptea în oglinda lunii/ părul tău negru de bazalt era o
cascadă// m-ai întrebat atunci, în noaptea de mai,/ dacă sunt
fericit…/ oare ți-am răspuns?// ascultam cum tace/ luna”
(Clipă, p. 48).
De reținut în volum elementele
primare ale vieții, modul în care omul și natura s-au lipit pentru
crea o comuniune, pentru a susține viața într-o lume complicată și
contradictorie. Satul, tradițiile ancestrale, mirosul laptelui
fiert, gustul mămăligii la țară, dimineți în vatra satului și alte
plăceri simple. Am putea constata că poetul privește în urmă, că
pășește prin vremuri idilice, ori aici avem o altă perspectivă:
pierderea rădăcinilor. Se pare că există în lume o întoarcere din
orașul de beton la gospodăria în care înfloresc cireșii. Ultima
parte a volumului, Eroziunea pietrei, probează această
tendință, omul este împins din caverna secolului al XXI-lea
spre natura generoasă și empatică. Clopotul satului care ridică
aripi peste case, fagurele de miere care te poartă în rai, foșnetul
zăpezilor de acasă, preșul țesut de bunica care te duce în paradis,
mămăliga aburind pe masă, mirosul de grâu proaspăt, biserica
proiectată pe munții înzăpeziți, mieii de aur…, toate se adună în
volumul de versuri ca-ntr-o colindă zilnică.
Arta și artiștii care au marcat
istoria lumii punctează vremea poemelor cu linii de forță, brusc
apare omul care se adaptează istoriei trasate de Dumnezeu cu
sunete, cu psalmi, cu multe culori, peste toate se deschide
curcubeul ca un arc ce unește părțile bune pierdute sub aspre
revoluții și uitare. Sunt evocate: Noaptea lui Pușkin, sărutul
fierbinte din tablourile lui Dali, sărutul lui Klimt, crinii
Florenței, visul lui Fra Angelico, lacrima înflorită a lui
Carravagio, albastru flamand cu Jan van Eyck, liniile lui Picasso
etc. Toate fac parte din istoria pietrei care își păstrează silueta
sub aspre ninsori.
În poemul Oameni cu potcoave de
aur este captată esența timpurilor pe care le trăim, viteza în
toate, oamenii aleargă peste lume, tropăie, un calvar în mișcare,
pe trotuare neîmblânzite, totul în mișcare, oamenii sângerează pe
străzi, aleargă spre fericirea cea de toate zilele. Oamenii
mărșăluiesc, nu se mai privesc în ochi, pași peste cadavre, spre
locul de muncă, spre ținte în mișcare – „galop cu copite blindate/
cu potcoave de aur” (p. 136).
Poetul, însă, călătorește într-o
trăsură regală, iar un ochi de sânge privește, semn al destinului
sub care se mișcă viața, așa debutează volumul. „Un strănut divin…
și cireșii dau în floare” (Povară, p. 39).
Omul evadat din raiul descris de
versurile poetului ajunge în caverna modernă: „drama copilului
uitat în fața televizorului,/ tragedia, nașterea în virtual//
copilul se joacă singur în camera de bloc/ ca într-o cavernă/
educație în secolul XXI” (Caverna, p. 129).
Poemele au o grafie modernă, o
grabă în lume, o zicere sub presiunea timpurilor care se duc și
marchează ființa omului. Autorul fuge de experimente, proclamă
certitudini chiar dacă expunerea poetică este una clasică, marcată
de liniile romantismului sau ale realismului, el refuză un
postmodernism aproximativ care ne oferă tablouri mișcate. Refuză
metaforele buldozer și imaginile atinse de oțelul cuvintelor scoase
de sub șenile iluzorii.
Prin acest volum scribul
demonstrează că lumea poate fi mai bună dacă rămânem în paradigma
divină: „Vin roșu ales/ în curtea de la Caana nuntesc cuvintele//
când te țin în brațe/ aud cum se îndulcește mustul în ciorchini//
via coaptă,/ nuntă boierească la umbra deasă”(Ospăț, p.
59).
Constantin Stancu
Nov, 2017
