CÂNTECELE
BABILONULUI,
DE LA CLONĂ LA OMUL
SALVAT…
Babilonul este locul exilului,
locul unde fiinţa este dusă departe de locul sfânt în care a fost
sădită, ruptă de sursa energetică a pământului cu iarbă verde şi cu
rouă pe cuvinte. Babilonul va pieri cândva, ca semn a dreptăţii lui
Dumnezeu. Semnul legării de lumi străine rămâne Babilonul.
Presiunea pusă de cetatea străină este imensă. Cel aflat în Babilon
va trebui să lucreze pentru stăpânul străin, visând la libertate,
la cetatea în care s-a născut. E o lege a istoriei, e dreptate
divină, e necesitate pentru ca mintea fiinţei aflată în Babilon să
primească revelaţia, mesajul aşteptat. Dorul după libertate şi
locul sfânt care le-a generat a făcut să apară arta şi marile opere
din orice domeniu.
Ştiinţa vieţii este ştiinţa de a te
elibera de Babilon.
În cartea sa, intitulată simplu,
babilon[1], Ioan Barb
îşi păstrează echilibru interior pentru a ne scrie câte ceva din
Babilonul său interior. Desigur că exilul la poet este unul în
fiinţa sa, în cetatea sa, în lumea în care trăieşte zilnic. Poezia
este epistola, una singură, scrisă cu mânie, pasiune şi revoltă,
dar care îl leagă de lumea nevăzută a cetăţii sfinte din care a
fost smuls. E singura punte nevăzută peste lumi. Ioan Barb se
întoarce la poemele sale cu bucurie, cu bucuria de a se regăsi şi
cu bucuria de a primi certitudini. Cuvintele îi permit să aibă
certitudini, în rest, poetul rezistă...
Volumul este încărcat de un mesaj
greu, cu accent negativ, e un ţipăt ciudat, aruncat în lume prin
şoapte, lumina libertăţii este dincolo de orizontul poemelor, dar
este… Nu-ul lui Barb este o afirmaţie indirectă.
În ultimii doi ani poetul a fost
prezent insistent în peisajul literar prin volume interesante, acum
îşi strigă of-ul, îşi cântă doina refuzului, se aventurează în
propria captivitate flămând pentru a redescoperi sensul spre ţara
sa…
Temele, ideile, gândurile devin
baroce, lumea se complică, aerul este încărcat de simboluri: clona
necesară, lipsa tandreţei, luna neagră a tăcerii, oceanul
singurătăţii, somnul greu al omului trudit de patimi, misterul din
trenul de noapte, semne pe carapace, noaptea mângâietoare, lumile
paralele care creează destinul, pierderea identităţii, fără
Dumnezeu, fără origine, groapa comună, amintiri din cuşca leului,
ultima vamă, dispariţia valorilor umane, cerul deschis,
Ierusalimul, locul de unde a fost frânt eroul, armura de
criză…
Putem descoperi în poeme teme de
actualitate, simboluri creştine, idealuri intelectuale, suferinţa
ca partener în cetate, refugiul în vers şi gând… Într-un fel poetul
certifică maturitatea sa prin luciditate, în altul, se eschivează
de călătoria spirituală necesară, dar tânjeşte după ea, este
flămând după lumină şi după stabilitate, iubirea pare undeva în
cămările nopţii… Dar omul nu disperă, din contră, poemul îl
eliberează şi permite să vadă luminile Cetăţii lui
Dumnezeu…
„soarele negru clipeşte în noi/cărări
în deşert ne proiectează/pe feţele arse drumul robiei/ din Babilon
şi Damasc/ară prin gânduri cuvintele părinţilor/intraţi în odihnă
sub pietre străine/” - Ierusalim, Ierusalim.
Poetul preia simbolurile
credincioşilor, Ierusalimul ca cetate sfântă, proiectând în cer
cealaltă cetate, mai curată, mai reală, mai înaltă…
„pentru cetatea aceasta vom îndura
frigul/şi temniţa toamnei/noapte de noapte sub porţile dărâmate/şi
nu vom avea odihnă/până nu va fi împrejmuită cu ziduri/zidiţi cu
piatră fiecare fereastră/inimile noastre de nazirei vor lumina prin
pustie/ - Ierusalim, Ierusalim.
În poem răzbat ecouri din psalmi, din
scrierile profeţilor, textul vechi al cărţii devine actual pentru
cel aflat în exil, în trupul său, în cetatea sa, în lumea sa,
Scriptura conţine cheia spre altă lume…
Volumul începe cu un poem ciudat
pentru un poet care tânjeşte după viaţă: clona. Ideea
concluzivă este: clonele nu au viitor sau trecut. E
revelaţia la zi, ţipătul după viaţa adevărată…, dar cine să o poată
oferi clonelor?
Cântecul care eliberează sufletul se
topeşte în sunete fără ecou, chitaristul (de fapt cel care cântă la
harpă, precum David, împăratul lui Israel) îşi pierde vechea
artă:
„el tânjea după ploaie/frunzele
dormeau în somn/înfloreau copacii/ploaia alunga cerul sub streaşina
cuvintelor/fiecare inimă se făcuse mare/cât o planetă/se
topea/picura/pic pic pic/”
Imaginile din poeme au ceva straniu,
străin, în Babilon lucrurile arată altfel: pe cerul alb începe un
film, în ochi îşi făceau cuib două lumini, deschideam cu stoicism
venele gândurilor, viaţa fără efecte speciale, din rochia ta picură
în boabe mici întunericul, cuvintele înmugureau pe limbă, în curând
vom trece unii prin alţii, tăria unei iluzii, se plagiază mirosul
glonţului, mă înşurubez în necunoscut, orice cotlon din viaţă este
o grădină înflorită, se auzeau sirenele urcând goale în pieţe,
botezul din lacrimă…
Apogeul exilului este exprimat într-un
poem dens, cutremurător şi real: fără origine şi fără
Dumnezeu.
„de aceea nu a vrut nici un
trup
să mă îndure nouă luni în
interiorul său
aş fi răcnit speriat ca într-o
peşteră
blocată de apele subterane
pluviale
am cerut să fiu eutanasiat înainte de
naştere”
Totuşi Ioan Barb îşi mărturiseşte
viziunea, e una de creştin care acceptă teroarea exilului ca pe un
motiv de evadare spre cetatea din vis, chiar dacă drumul trece prin
deşert…
„priveau steaua printre
stânci
într-un cuibar cu ouă de
aur
vedea răsărind
soarele nopţii în câmpie
întunericul s-a tras
înapoi
cu apele Iordanului
prin fereastra deschisă
printre două lumi
cobora din Cuvânt
Dumnezeu” -
Betleem
Ultimele versete stau sub imperiul
unei revelaţii personale autentice, în acord cu revelaţia
universală, armonia de la nivelul personal se pliază pe armonia de
sus, astfel împăcarea exilatului cu soluţia eliberării este
definitorie şi dominată…
Babilonul şi-a pierdut astfel
puterea…
Evadarea se petrece datorită puterii
spirituale pe care exilatul o primeşte tainic, este puterea divină
evidentă, necesară, cea care purifica inimile: „aşa îmi albeşti Tu
viaţa/din gândurile negre/se leagănă în spânzurători cusute în
inimă/şi mă îngrozesc//dar Tu ai durat acolo o vâltoare/din miezul
de andezit şi de onix/pentru botezul din lacrimă/al
cuvintelor/pregătite de rugăciune”… - Iordanul
interior
Poetul rămâne fidel stilului său,
versurile se leagă prin idee, prin stare, curg simplu, fără reguli
importante de punctuaţie, poemul pulsează, normele împiedică
discursul, din acest motiv se simte o libertate a exprimării
evidentă, deşi în background autorul a lucrat pe text pentru a-l
şlefui, pentru a-l feri de erori şi stângăcii, atent la mesaj şi
sabat interior. Pasiunea pentru scris tinde să devină obişnuinţă
zilnică, iar şlefuirea mai atentă pentru ca faţa poemului să se
facă de marmură, cuvintele formând o structură destul de solidă.
Maturizarea s-a produs brusc la Ioan Barb, poezia îl ţine captiv şi
îl îmbată de semnificaţii… Este şi un spirit creştin autentic care
nu se mai formalizează, canonul universal este schimbat pe canonul
personal armonizat cu textul vechi al Scripturii, pentru a da
consistenţă zicerilor sale şi credibilitate, dar principiile rămân
valabile…
În prefaţa la carte, Cornel Ungureanu
notează: „Mi-e greu să scriu despre poezia domnului Ioan Barb fără
a pune accentul pe ideea de construcţie culturală în zonele absente
din orice geografie a literaturii. Sau care lipsesc, dintr-un motiv
sau altul, din obişnuitele istorii. Primul impuls al poetului (care
trăieşte visul de a realiza, aici, un Centru) este de a marca
absenţele, locul gol, lipsa oricărui impuls.” – Poezia unui homo
aedificator.
Pentru a pătrunde esenţa poeziei
scrise de Barb trebuie să cunoşti marile istorii ale credinţei,
istoria Bibliei, el nu ezită să apeleze la temele solide ale
lumii, la cele general acceptate, dar o face în stil personal, de
poet exilat în opera proprie, ţinut captiv de existenţa zilnică
între libertate şi necesitatea de a rezista între fălcile
existenţei.
Spre deosebire de alte volume ale
sale, de data aceasta poetul pune accentul pe starea spirituală,
îşi concepe poemele din elemente spirituale, realitatea s-a retras
în alte zone, abia perceptibile, elementele ei sunt sugerate, greul
zilei s-a topit în metafore, dar în spatele lor lumea se mişcă şi
zguduie zidurile Babilonului… Călătoria între Ierusalim şi Babilon
dus-întors este una spirituală şi interesantă, poetul o reface prin
poezia sa, ca un dar pentru cititor, pe care îl şi provoacă la
autocunoaştere şi la cunoaşterea istoriei umanităţii, căci fără
credinţă lumea este săracă.
„tot aşa sunt şi eu
Doamne
nu Te-am văzut niciodată
dar căldura Ta îmi înviorează
gândurile
de atâtea ori mă cutremur
când lumea răcneşte la
mine
prin gura leului
genunchii tremură slăbiţi
mersul devine stângaci
dar simt cum se încălzeşte
viaţa
în palmele Tale
în jur roteşti liniştea
prin inelul unei planete
dragoste în interior
îmi ancorează centrul de
greutate
într-un nou răsărit”- începuturile
slabe
Trăind în oraşul Călan, Ioan Barb este
şi artizanul unei reviste literare interesante în care a pus
pasiune şi talent: „Algoritm literar”. El încearcă să focalizeze
prin artă marea artă de a rezista, într-o lume dificilă, prin
frumos, preluând un mod de a face o bună cultură pentru zonă,
specific acestei perioade la români, care în felul acesta îşi
consolidează amprenta spirituală într-o Europă în căutarea propriei
identităţi. Demersul său reprezintă şi un efort personal material
alături de Silviu Guga şi alţi scriitori pasionaţi după adevăr, în
provincia cuvintelor evadate…
Constantin Stancu
[1] Ioan Barb,
babilon, Editura „Brumar”, Timişoara, 2011. Colecţia poeţi
români contemporani, cu o prefaţă de Cornel
Ungureanu.
Foto: Ioan Evu (scrie), Ioan
Barb duce în spate mesajul, Constantin Stancu zâmbește spre
Etemenanki
