Ioan Evu nu mai are nimic de
ascuns. Poesia sa, cântecul său, au ajuns la maturitate. Unii
copaci dau rod toamna. Unii copaci dau rod vara, alţii primăvara;
copacul numit destin a dat rod în cântec pentru Ioan
Evu.
Poetul are puţine lucruri, ca
avere. Alături de sine sunt: cărţile, ghitara, maşina de scris,
inspiraţia sa, undiţa şi, mai ales, o mare iubire. Regretul suprem
al poetului este că nu şi-a împlinit iubirea.
De fapt poeţii sunt blestemaţi să
nu-şi ducă la bun sfârşit energia divină care înseamnă iubire.
Pentru poet principiul de a-ţi iubi aproapele este unul
fundamental. Ioan Evu mai are răbdare, mai are destin pentru asta.
Sunt sigur că la bătrâneţe, ajuns aproape înţelept, poetul îşi va
împlini dorul de iubire.
Ioan Evu a publicat de
tânăr.
A fost pătruns de suflul
eminescian.
Îi stătea bine cu privirea
visătoare, cu ghitara înmugurind, cu speranţa de iubire, sărutat de
premiile vremii.
Acum Ioan are răbdare. Are răbdarea
de a se întâmpla atâtea în viaţa sa: un război undeva,
superficialitatea politicienilor altundeva, trădarea prietenilor,
uitarea iubitelor, neglijenţa primăriei, blestemul altor poeţi care
nu înţeleg ceea ce este de înţeles. În timpul acesta Ioan merge la
pescuit şi se-ntâlneşte cu cerul şi apa, cu focul şi cu pământul,
cu cercul şi cu piatra. Natura, cu magnetismul ei, face lumină în
viaţa poetului şi asta e bine, numai aproape de natură se mai poate
încărca de eternitate.
Poesia lui Ioan Evu uneşte metafora
şi expresia modernă cu stilul clasic, cu ritmul şi rima eternă a
poesiei eterne, este o împlinire deplină. Ca la
nimeni altcineva cântecul şi simbolul se împerechează în versurile
poetului. De aceea cititorul va găsi în paginile cărţilor sale
câteva poeme peste care nu se poate trece, sunt poeme definitive,
asigurate de etern şi divin, pentru care s-a plătit atât albastru
încât nu va încăpea în destin.
Memoria poetului este o memorie de
aur. Aproape că îşi urăşte această memorie care devine pe zi ce
trece o dulce povară. Dar memoria sa redă speranţă, iubire, dor,
durere, tristeţe, blestem.
Cântecele sale sunt demne de
fredonat. Sunt pline de suflet şi nu fac parte din moda zilei.
Cântecul său izvorăşte din ghitară ca lava din pământ. Totul este
natural, nimic nu se cheamă a fi comercial.
Când Ioan cântă : „Dă-te jos din
turnuri, frate...” simţi că se va întâmpla ceva cu sufletul
tău. E o chemare, e o invocaţie adresată ascultătorului, de parcă
ne-am afla cu toţii într-un templu. Suntem imploraţi să ne amintim
că lumea asta este un templu şi nu un stadion în care urlă nebunii,
cerşind pâine şi circ.
Ajuns la maturitate, poetul a
renunţat la compromisuri. Nici măcar în viaţa sa privată nu mai
face compromisuri, trăieşte în plină iubire pentru semeni. Nimeni
nu-i poate lua această iubire, nici măcar cei care îi refuză
iubirea. Este încrâncenat în dorul său de frumos, de bine. Ioan Evu
a descoperit câţiva poeţi adevăraţi pe care nici revistă nu i-ar fi
băgat în seamă, pe care criticii îi ignoră, şi-i ignoră pentru sunt
poeţi adevăraţi.
Nu de mult Ioan Evu a scris la o
revistă însemnată despre un poet tânăr dăruit poesiei, iar revista
a refuzat colaborarea pentru că Evu a „îndrăznit” să scrie despre
necunoscuţi. Dar Ioan va scrie despre poeţii adevăraţi pentru că el
nu mai vrea să facă acele compromisuri care rod cultura română în
chiar esenţa ei. Îi stă bine lui Ioan cu această
ambiţie, cu această hotărâre...
Poemele sociale ale lui Evu
izvorăsc direct din „Doina” lui Eminescu. Sunt poeme care
ard, sunt torţe vii, sunt aruncătoare de flăcări dintr-un război ce
nu va izbucni poate niciodată. Poetul „simte” mişcarea socială cu
durere, cu spaimă, dar şi cu speranţă. El nu se dă bătut, acolo
unde unii mari poeţi au eşuat în politica, în putere, în minciună,
Ioan Evu nu va eşua pentru că el este îmbrăţişat de
eternitate...
„Mulţumescu-ţi pentru cântec,/
pentru graiul de pământ./ Cel purtat de cer în pântec/ să renască
din cuvânt.../” Aceste versuri definesc pe scurt un adevărat
testament.
Evu este pregătit de plecare. El
este gata să meargă acolo unde se întâmplă ceva important, el simte
chemarea pământului. „În noaptea asta voi pleca/ spre nicăieri
spre undeva/ nu mai fi tristă doamna mea/ ai grijă să nu uit
ceva…// Costumul alb cravata gri/ caietul mov cu elegii/ din vremea
când eram copii/ cu cerul prins în colivii..”
Cândva un mare poet, pe numele său
Tadeus Rozewicz a scris un poem special pentru
Ioan Evu: „Îmi plac femeile bătrâne/ femeile urâte/ femeile
rele// sunt sarea pământului//... femeile bătrâne sunt
nemuritoare// ... femeile bătrâne sunt indestructibile/ zâmbesc cu
indulgenţă//... când mor/ din ochi le curg/ lacrimi/ care se
împreună/ cu zâmbetele de pe buzele/ fetei tinere”. Acest poem
al poetului polonez este o profeţie şi pentru
Ioan; simbolul acesta este revelator, iubirea se-mplineşte doar în
plină maturitate, în plină ninsoare...
În inima lui Ioan se naşte imediat
cavalerul bătrân pregătit pentru tinere iubiri. Ioan este pescarul,
pescarul de oameni, care face din cântecul său piatra pe care
veacul acesta va clădi iar poesia...
Bine ai venit pescarule!... Râul e
în faţa ta, furtuna te aşteaptă, furtuna va fi
îmblânzită...
Ioan Evu: Rentabilă e
totuşi poezia…
(Ioan Evu, Înger de
rezervă, Piteşti: Editura Paralela 45, 2016. Colecţia
Biblioteca românească - poezie)
Ioan Evu realizează în
volumul de versuri Înger de rezervă, apărut în anul 2016 la
Editura Paralela 45, o scurtă panoramă a creației sale la sfârşit
de epocă. Poet ancorat în zona poeziei cu mesaj, cu ritm interior
şi rimă, cu muzicalitate şi ţipăt, ajuns la maturitate, are
concluzii finale despre viaţă şi artă.
Atmosfera dominantă este de
aceea a epuizării resurselor personale şi a resurselor lumii. E
nevoie de încă un înger pentru a ne apărat de neant. Îngerul
păzitor e depăşit, a căzut în genunchi împreună cu poemul. Temele
poeziei sale rămân aceleaşi: Iubirea, natura, singurătatea,
paradoxul lumii moderne, stranietatea. Dumnezeu este invocat cu
pasiune, este invitat la un cântec discret şi
melancolic.
Volumul este alcătuit din
două părţi, aparent cu teme distincte, dar unitar prin
compoziţie.
1.
Înger de rezervă;
2.
Calendar fără duminici (Exerciţii de
uitare).
Materia volumului devoalează
un poet care îşi caută un loc în marele joc secret: Poemul în
care voi muri! Despre ce tace poemul…
Idei şi teme profunde se
desfăşoară în faţa cititorului: Văzduh şi cuvinte, lacrima
verticală, poezie şi pâine, gongul spart, decor părăsit, poem căzut
în genunchi, calendar fără duminici, poem frânt, spre ţara
nevermore… Este o realitatea crudă acceptată de poet, o realitate
care-l erodează. Fără iubire timpul a ieşit din sărbătoare,
Dumnezeu a părăsit lumea, un pustiu fără de ieşire, o lume fără
duminici. Sinceritatea poetului este evidentă, poezia suferă,
întreg universul poetic se arcuieşte, energiile s-au
topit…
Despre toate acestea poemul
tău
ar fi putut să tacă dar
uite
cum te ia târfa de viaţă la
întrebări
într-o dimineaţă
oarecare
când descoperi în
oglindă
un chip ostenit amintind vag
de tine (Neutrino, p.
7).
Din poeme descoperim o tablă
a fericirii care se dizolvă, o fericire scurtă şi paradoxală, greu
de prins în cadru, o fericire spartă la poalele muntelui. Chiar şi
credinţa şi-a epuizat dimensiunile, individul s-a topit în lungul
şir al celor care merg pe jos prin
istorie.
erai în tine în acelaşi timp şi
înafara ta
un ce indefinibil
prăbuşit
în hăul dintre larvă şi
nimfă
întemniţat în carcasa oaselor tale
cărunte
şi liber totdeodată ca un
nenăscut
levitând deasupra
imensului
ocean amniotic
în aşteptarea celuilalt
mileniu (Neutrino, p. 10).
Speranţa se iveşte din
miracolul poeziei care face lumea frumoasă, fericirea devine
posibilă doar prin valenţele artei care armonizează omul cu
universul. Un ritual secret, înţeles de poet şi redat ca un imn, o
religie a suferinței:
Şi-n viforul acest
neiertător
mai lasă-mi totuşi dreapta care
scrie
iar de va fi într-un poem să
mor
fă-mi Doamne învierea poezie!
(Poemul în care voi muri, p. 12).
Pasiunea poetului izbucneşte
dincolo de peisajul imediat, el cunoaşte drumul spre aspre
lumini.
Un poem paradigmă pentru
cititor, un Dumnezeu care îşi arată luminile eterne, care a trasat
regula simplă, de bază, o temă dominantă a
volumului:
În ziua a şaptea ostenit
fiind
Tatăl Ceresc a
aţipit
preţ de-o secundă cât o mie de
ani.
S-a deşteptat din
somn
şi a semnat cel mai frumos
poem
care s-a scris
vreodată.
Acel poem avea un singur
vers:
Lumină.
Şi s-a făcut
deodată
deşi soarele era de mult pe
cer
exact acolo unde El îl
aşezase (A şaptea zi, p 13).
În spatele tristeţii, a
angoasei există un optimism bine temperat. Sunt metafore, viziuni,
dorinţe, cântec, puls în venele timpului. Duminica de început se
întâlnește cu sărbătoarea de final în plină
lumină!
Sufletul este un curcubeu
troienit, un ochi lucid deschis în zare, fericire abstractă,
cuvinte de oţel care pot răzbuna poetul, fructul tainei
neîncepute, o lume în care își duc veacul
traficanții de îngeri, oglinzi mincinoase, amurg împresurat de zei,
o clipă care ar putea dăinui o veşnicie, niciodată
adio…
Poetul face un salt peste
timp, poezia este singura posibilitate rentabilă într-o lume
fardată cu monezi:
Rentabilă e totuşi
poezia.
Cum ai dormi cu
tâmpla
pe-o lamă de
cuţit
ca un bătrân
canar
îndrăgostit de
colivia
în care de un
secol
văzduhul a
murit.
Rentabilă e totuşi poezia
(Poezie şi pâine, p. 29).
Poetul precum gladiatorul, cu
tâmpla pe o lamă de cuțit!
Sentimentul părtăşiei cu cei
apropiaţi este copleşitor, un cântec profund şi eliberator se
iveşte în zicerile lui Ioan Evu, o puritate nădăjduită, o salvare
care se coboară din cuvinte, astfel ele au puterea care schimbă
timpurile, schimbă fiinţa.
Femeie ia copilul
meu
curat ca roua pe
morminte
să-l auzim pe
Dumnezeu
cum se pogoară în cuvinte
(Bocet, p. 37).
Sunt poeme atinse de aripa
îngerului, poetul prinde muzica universului, ritmul acela unic din
care se nasc miracole. El rămâne fidel acelei poezii care vine de
departe, din marile tragedii, din marile epopei, din mituri
neepuizate, din istorii care au marcat oameni şi anotimpuri.
Lecturile din marile cărţi ale istoriei, tumultul care a schimbat
colectivităţi, tensiuni care au purificat fiinţa, toate pulsează în
acest volum, Ioan Evu se depărtează de experimentele facile, de
focurile de artificii. Îşi asumă, pe lângă sinceritate,
responsabilitatea de a spune adevărul acela care doare. A scris
despre cărţile multor poeţi, a făcut-o cu empatie, cu bucurie,
convins că este un slujitor umil al poeziei române.
Lecturile i-au marcat
viziunea.
A doua parte a volumului, aşa cum
o mărturiseşte, este un exerciţiu de uitare, o depărtare de iubirea
reală şi iluzorie simultan și sinergic, de motorul care a pus în
mişcare întreaga scenă pe care se desfăşoară poezia cu toate
miracolele ei. Sunt iubiri care se devoră reciproc, o femeie
străină plânge în oglindă, o mişcare între real şi iluzoriu, femeia
care iubeşte - rana care vindecă bărbatul de
eternitate, un veac de singurătate în aşteptarea ei, prinsă în
cântecul bărbatului rănit de singurătate, bolnav de moarte
sub ploaia ostilă. Timpul fără iubire trebuie
ucis… Un poem fără sfârşit, un poem pentru un regat, strigă poetul
îndrăgostit, ieşit afară din anotimp şi din cântec. „Dar vine iar
dimineaţa de luni/ şi viaţa trece rânjind mai departe/ cu sau fără
sentimente cu sau fără noi (Totuşi viaţa, p.
54).
Bărbatul se joacă în plină
singurătate cu imagini vechi, cu iubiri topite, cu doruri care nu
vor mai veni. Este un joc asumat, o perioadă brutal dispărută, o
eternitate fără de ieşire.
Numai poetul a şoptit pentru
sine:
aceea nu era o
femeie
ci însăşi
tandreţea.
Şi chiar în clipa
următoare
s-a prefăcut într-un
mesteacăn.
Însă nimeni n-a
observat
schimbarea nici măcar el poetul
mesteacăn (Poetul mesteacăn, p. 60).
O nouă călătorie se arată, spre o
ţară unică, nicicând visată, nicicând închipuită, un drum fără
întoarcere, ieşirea prin locul de scăpare a
istoriei:
În noaptea asta voi
pleca
spre nicăieri spre
undeva
nu mai fi tristă doamna
mea
ai grijă să nu uit ceva (Spre
ţara nevermore, p. 67).
Dincolo de stările inevitabile
care macină fiinţa, Ioan Evu rămâne acelaşi poet pasionat, adept al
poeziei care cântă în ninsoare, a poemului care poate deschide uşi,
un poet special, remarcat de critica literară ca un scriitor
original, preocupat de valoarea poeziei sale, iubitor de poeţi
singuri şi speciali şi care ştie să pună mesajul în gura poemului,
depășindu-și limitele și dezamăgirea.
Ioan Evu,
tentaţia poetului de a consuma poezia între caterinci, gramofoane
şi abisuri (critic de bunăvoie)
Ioan Evu ne
ademeneşte cu o nouă carte apărută la Editura Tipo Moldova, Iaşi –
2013, în colecţia Opera Omnia – publicistică şi eseu contemporan,
Cartea consumatorului de poezie.
Titlul este uşor
ironic, el trasează tensiunea dintre literatura celor dedicaţi şi
literatura bazată pe interes economic. Ioan Evu este poet, unul
echilibrat, pasionat de poezia bună, trăită, poezia fără
compromisuri. El este făcător de poezie, a reuşit să facă o
legătură între poezia clasică şi modernă, între ritmul şi rima
obişnuită şi ritmul şi rima ideilor în opera sa. Trăind în
Hunedoara, într-o provincie aproximativă, dar aproape de centru
poeziei, de inima ei de aer înalt şi lumină, el citeşte cu pasiune
şi încearcă să pătrundă misterul poemelor care vin din neant în
lumea de fiecare zi. Ioan Evu nu priveşte neapărat la faţa
poetului, la numele lui fabricat de marketingul literar practicat
de noua paradigmă a poeziei române actuale. El priveşte la
anotimpurile eterne ale poeziei dintotdeauna, la ceea ce aduce
mister, la cântecul discret din cuvinte, la fulgerul care leagă
ideile şi vieţile poeţilor.
Cartea are o
precuvântare din partea poetului critic şi câteva note
biobibliografice, debutând cu un argument şi propunând viaţa
poetului marcat de cărţile scrise dar şi de cele
citite.
Eseurile, notele
literare, textele „consumatorului” sunt originale, ne aduc la
lumină o poezie aparent minoră din punctul de vedere al reţelei
literare oficiale, dar o poezie a pasiunii fără rezerve, scrisă cu
„vârful inimii”, cum ar afirma Nichita Stănescu, poetul etalon. Un
eseu este dedicat chiar lui Nichita, unicul, era nevoie de
un argument forte ale „consumatorului”, de brand-ul cel de toate
zilele. Iată ce scrie poetul Ioan Evu despre Nichita: „Eminescian
prin structură, arghezian prin strădania de a renova permanent
limbajul clasic prin frazări inedite, şi barbian prin capacitatea
de a elabora o poezie celebrară, „rece”, esoterică, Nichita
Stănescu reuşeşte, totuşi, să-şi găsească propriul drum, opera sa
fiind o sinteză a poeziei iluştrilor săi înaintaşi”. Iată
argumentele pentru cititorul de poezie! Nichita este unic prin
sinteza făcută între poezia de ieri, poezia de mâine şi poezia de
azi, fără compromisuri, fără inginerii financiare şi de gaşcă
nebună.
„Consumatorul” de
poezie ne propune câteva teme importante care au marcat fenomenul
poetic al ultimilor ani: abisul din neantul personal, întoarcerea
la Noul Babilon, ficţiunea ca argument pentru poetul din provincie,
frumuseţea care strigă din şanţul de proximitate, neantul aparent,
alfabetul din cuvinte şoptite, strigătul poetului în vremea vremii
sale, lecturi de sărbătoare, ţipătul vertical al poeziei, codul din
versurile scrise, călătoriile literare care încep în mintea
poetului şi sfârşesc în inima sa, metaforele care curg în piaţa
centrală, limitele poeziei între frontiere nevăzute şi neputinţele
poetului, astrele care macină ideile din cuvinte potrivite, poemele
care pot îmblânzi fiarele sălbatice ale vremii. Da, Ioan Evu este
acordat la emisia continuă de poezie care dantelează viaţa socială
a lumii. Nu lipseşte umorul când abisul aparent macină poeţii
pentrucă, nu-i aşa, există o carte de colorat mintea, scrisă de
Dumitru Hurubă pentru copiii literaturii care au îmbătrânit în
poeme, ca soldaţii în turnurile cetăţii...
Ioan Evu a scris
despre opera unor poeţi pe care i-a cunoscut şi care au marcat
viaţa cotidiană, unii din judeţul Hunedoara, alţii din judeţul
literaturii bune, viaţa acestora i-a atras atenţia asupra operei,
existând o legătură strânsă între pasiune şi dramă
personală.
Mai era nevoie de o
carte de critică literară? Da, poezia este mereu un continent
neexplorat! Ceva mereu trebuie descoperit, redescoperit,
sintetizat, analizat şi... persiflat, sau apreciat. Ioan Evu
recunoaşte: nu are veleitatea unui critic, dar are urechea muzicală
a poetului făcător de poezie. Este el un banal consumator de
poezie? Nu, este poetul care strigă poezia celorlalţi poeţi, din
dragoste de poezie! Este un generos, capabil să privească spre
poetul din şanţul istoriei, dar şi spre cel de pe culmile
disperării! Până şi poeţii mor, scrie Ioan Evu, moartea este un
argument forte, pe aici au trecut poeţi! Textele din această
carte de critică au fost la timpul potrivit, cronici publicate în
revistele literare, a susţinut cândva, din generozitate, o rubrică
permanentă de recenzii în Provincia Corvina, Hunedoara, o
revistă de rezistenţă în provincia de cuvinte a poeţilor talentaţi.
A susţinut poeţii la debut, la maturitate, după moarte. Unele texte
s-au pierdut în neantul aparent, altele s-au păstrat, au intrat în
această carte. Poeţii scriu despre poeţi, ei scriu din pasiune,
critica este un pretext de a rescrie marile teme ale
poeziei...
Despre Ştefan
Augustin Doinaş, „consumatorul” de poezie remarcă un fapt aparent
banal, poezia va rezista în timp pentrucă: „Ştefan Augustin Doinaş
se află într-un continuu dialog cu adevărurile primordiale iar
poezia sa este o continuă provocare a fatumului”.
Despre Horea Gârbea afirmă: „Structural, Horea
Gârbea e un contemplativ, dar care posedă rara abilitate
de-a emite sentimente etern umane a căror
tranzitivitate are asupra cititorului impact
imediat”.
Când citează, Ioan
Evu, vede poezia altfel decât un critic de rasă pură: „...frumuseţe
prăbuşită-n şanţuri/ artă schilodită de-un destin hazliu/ Dumnezeu
există e-al supremei uri/ peste tragedia de a avea un fiu// carne
azvârlită de un zeu mârşav/ în incandescenţă sâmbure de gheaţă/
victimei cu vremea chinu-i e nărav/ peste întâmplarea de a avea o
viaţă” (Ovidiu Băjan – Frumuseţe pură prăbuşită-n şanţuri).
Despre Ioan Barb
scrie: „Ca structură, Ioan Barb este un romantic, însă cu o bună
aderenţă la concretul realităţii imediate”. Apoi citează: „... am
cerut să fiu euthanasiat înainte de naştere// aşa cum m-au inventat
într-un incubator/ eram omul fără origine fără Dumnezeu/ cu o gaură
în locul numit suflet/ au vrut să o astupe cu
silicon...”.
Ioan Evu,
recunoaşte, în faţa poeţilor analizaţi în carte: „... am încercat
să restitui o câtime din generozitatea cu care, la rândul lor, alţi
cronicari literari s-au aplecat asupra scrierilor mele atunci când
aveam atâta nevoie de încurajările lor”.
Ioan Evu se
adresează unui popor special, poporul poeţilor în vremuri
complicate, la limita timpului flămând de
poeme...
Cartea
„consumatorului” este şi un elogiu furtunii în care au trăit poeţii
fără număr de identificare, este cartea unui însoţitor discret, în
umbra cuvintelor născute din preaiubire, a poetului fără armură, a
poetului cu o biografie a durerii, este critica unui poet de
bunăvoie în faţa muntelui adormit...
Constantin
Stancu
* Poeţii
„consumatorului” de poezie: Ionel Amăriuţei, Ioan Barb, Ovidiu
Băjan, Adrian Botez, Dumitru Chioaru, Dan Constantinescu, Rau
Constantinescu, Ciprian Cosma, Nuţa Crăciun, Nicolae Crepcia,
Adrian Demnea, Florin Dochia, Ştefan Augustin Doinaş, Dumitru
Dumitrescu, Horea Gârbea, Dumitru Hurubă, Dorina Brânduşa Landén,
Iv Martinovici, Laurian Lodoabă, Ion Mircea, Gheorghe Mocuţa,
Mariana Pândaru, Maria Diana Popescu, Atila Socaciu, Constantin
Stancu, Robert Stauffer, Nicolae Szekely, Ioan Vasiu, unicul
Nichita Stănescu.
