I. P. Culianu despre I. P. Culianu
Fire discretă, poate prea discretă, I. P. Culianu,
în cele câteva interviuri date, evită referirile la anumite
episoade din biografia sa, momente a căror rememorare nu i-ar fi
făcut probabil plăcere. Cu toate acestea, lăsa impresia unei
persoane deschise, volubile. nonconformiste. Nonconformist, de o
stranietate aparte chiar, părea şi prin atenţia pe care o acorda
„ştiinţelor” oculte (această faţetă a personalităţii sale
exploatată de diverşi prozatori care l-au transformat pe Culianu
într-un personaj iniţiat în ale ocultismului; dacă e să dăm crezare
evocărilor, cei din jurul său nu de puţine ori au fost frapaţi de
această extravaganţă a firii savantului român). Dar nu despre
ocultism e vorba in puţinele interviuri existente cu I. P. Culianu,
ci despre istoria religiilor, despre situaţia politică din România,
despre literatura română şi, nu în ultimul rând, despre Mircea
Eliade.
Primul interviu cu I. P. Culianu datează,
din câte cunosc, din 1978, intervievator fiind Gianpaolo Romanato.
Tema interviului: condiţia emigrantului (a disidentului, dacă îl
considerăm pe emigrant, prin gestul său extrem, un protestatar
împotriva unui regim dictatorial; Culianu se considera un exilat –
exilul presupunând condiţia de disident –, nu un emigrant:
„Exilatul nu e un emigrant. Un emigrant se poate întoarce în ţara
lui, noi nu. Emigrantul încearcă să se rostuiască, noi căutăm
altceva”). „Intelectualii fug din Est nu atât din pricina
constrângerilor politice pe care le comportă regimul, cât din
pricina anulării tuturor valorilor spirituale. […] Cel fugit nu e
un emigrant care îşi caută norocul, ci un om în căutare de
altceva”, afirmă G. Romanato în rândurile care deschid interviul.
În România, cele de mai sus ar fi fost contrazise prin argumentul
rezistenţei prin cultură, rezistenţă construită pe credinţa că
anularea valorilor spirituale nu înseamnă şi anihilarea lor. Din
acest punct de vedere, situaţia ar sta în felul următor: o cultură
mai mult sau mai puţin underground
(nu e vorba de samizdat, cel puţin nu în multe dintre
cazurile rezistenţei prin cultură şi nu în toatele perioadele
regimului comunist) încearcă să perpetueze anumite valori. În cele
din urmă, cred eu, această rezistenţă prin cultură era o iluzie.
Puterea politică a ştiut dintotdeauna ce se întâmplă, nimic nu
există fără voia ei. Acest tip de rezistenţă era, prin urmare, unul
aprobat de putere, ceea ce, într-un fel, l-a invalidat. Culianu
intuise acest adevăr. A preferat, în locul compromisului, exilul şi
gândirea (într-adevăr) liberă. Despre toate aceste lucruri vorbeşte
şi în interviul din 1978:
„Puterea totalitară din ţările comuniste poate
genera în cel ce nu i se adaptează două tipuri de reacţii: una este
împotrivirea făţişă, cealaltă replierea asupra sa însuşi. Eu unul
m-am situat pe acest al doilea versant şi m-am refugiat în
misticism, favorizat fiind şi de o perioadă de relativă toleranţă
care se instalase în România către începutul anilor
70.”
I. P. Culianu a devenit, la rându-i, într-un
final, membru al Partidului Comunist, însă, în ciuda presiunilor
Securităţii, a refuzat să îşi toarne colegii. Evoluţia sa
profesională şi literară, din acel moment, a devenit incertă. I
s-au refuzat articolele. Volumul de povestiri, deja anunţat printre
viitoarele apariţii, nu va mai fi publicat. În aceste condiţii,
Culianu a preferat exilul. Condiţia de exilat a fost, cel puţin la
început, una umilitoare, degradantă. Occidentul se dovedea şi el
crud. Nu e de mirare că, în urmă acestor experienţe, Culianu va
mărturisi:
„Cred că, în general, cea mai bună putere rămâne
aceea care se face simţită cel mai puţin. Aceasta este, pentru
mine, definiţia democraţiei şi aş zice că, până în momentul de
faţă, Italia este o ţară cât se poate de democratică. Dar trebuie
să ţii seama de faptul că problema puterii, care mă preocupă de
multă vreme în ceea ce priveşte aspectele-i religioase în sensul
larg – respectiv «ideologiile» – nu e o problemă a Italiei, e o
problemă universală în spaţiu şi în timp. Şi ţine în special de
punctul de plecare la care m-am referit adineauri. Ideea
negativităţii puterii nu mi s-a revelat aici, cel mult s-a
îmbogăţit cu aspecte noi, mai subtile. A trebuit să trec prin
experienţe traumatice pentru tânărul de douăzeci şi doi de ani care
eram pe atunci: lagărul de refugiaţi, munca manuală, indiferenţa şi
suspiciunea oamenilor. Unele au fost de-a dreptul umilitoare, te
rog să mă crezi. Mi-a fost chiar frică, iar frica venea să se
adauge sentimentului că m-am rătăcit.”
Fragment din volumul Ioan Petru
Culianu. Ipostazele unui eretic de Raul Popescu
(Editura Eikon, Colecția "Universitas",
Seria "Filosofie", București, 2017)
Citește continuarea textului aici, în numărul 21,
Literomania.
