Un nume: Ioan I. Iancu. O editură:
„SIGNATA”. Un oraş: Timişoara. Timp: trecutul ca o adiere de
gând.
Într-o vreme în care poeţii par
rătăciţi în deşert, uitaţi de societate, uitaţi de oameni, pierduţi
în Imperiul cuvintelor, departe de realitatea crudă care devoră
frontiere, suflete, destine, când a publica o carte înseamnă o
aventură prin labirintul carnivor al accizelor, Ion I. Iancu,
editor, face cărţi de poezie. Simplu, aproape nevăzut, editorul
tace, dar pune pe tava vremurilor capete de poeţi spre indiferenţa
publică a puterii, care îşi este îndeajuns prin spectacolul
mediatic fără ieşire la mare.
Un volum de versuri
înseamnă muncă, luciditate, puterea de a depăşi bariere, de a trece
de limite, de a câştiga o lume şi de a pierde o lume, poezia
înseamnă puţină prospeţime într-o lume în plină viteză care este în
căutarea unei busole, poezia înseamnă biruinţa asupra indiferenţei,
faţă de vocea eternă care ne transmite mesaje despre noi, despre
viitor, despre trecut. Mulţi poeţi, scriitori din Transilvania, din
zona Hunedoarei şi-au recăpătat opera datorită lui Ioan I. Iancu,
editorul care a ştiut să facă volume de poezii, romane, studii, o
operă care ar fi rămas în manuscris, închisă în scoica timpului,
departe de viaţă.
 |
| Ioan I.Iancu la Salonul Cărților Hunedoara, cândva |
Poate Eugen Evu, poate Dumitru Hurubă,
poate Paulina Popa, poate Ioan Evu, poate Raul
Constantinescu, Constantin Stancu, ar fi fost altfel, dacă nu ar fi
fost editorul care să accepte opera, care să accepte scriitorul.
Vorbind puţin, privind în inima autorului, al artistului editorul a
spus da, acolo unde viaţa a spus nu, dar a dat drumul în lume la
cuvinte în spatele cărora exista o pace nevăzută, dar ştim că toate
cele văzute sunt făcute prin cele nevăzute.
Un volum publicat a atras, un alt
volum, a fost depăşită o experienţă, pentru ca mesajul să fie
purtat mai departe, spre viitor. Totul a pornit din înţelegerea
suferinţei, poetul, artistul este atins de suferinţă, e un fel de
boală care se tratează cu puţină eternitate, cu un pahar cu apă, cu
un pumn de nisip pentru clepsidrele necesare.
Viaţa poeţilor a fost alta după un
volum publicat, o viaţă mai plină, o viaţă în care puteau să
crească şi copaci, direct în picioare, cu rod şi cu soarele în
frunze, fie la Editura „Signata”, fie la
„Helicon”. Timişoara a înţeles necesitatea de a planta
volume de poezii în grădina lui Frumosului.
Ioan I. Iancu a ştiut secretul
de a face un volum, cu răbdare, cu discreţie, a depăşit orgoliile
artiştilor, le-a arătat ce înseamnă să fi aproape de realitate. Aşa
poeţii au văzut cum ţineau în palme o inimă pulsând, volumul
propriu de versuri peste care putea să cadă polenuri, la închidere
de vremuri. E o mare bucurie să poţi ţine în palme o inimă, vie,
prea vie şi să priveşti viitorul faţă în faţă, ca–ntr-o
iubire. Editorul ESTE acolo, dar acum ne gândim că a
fost acolo, cumva mai este în a fi…
Critica şi istoria literară nu vor
putea trece uşor de munca nevăzută a lui Ioan I. Iancu, editorul
care a făcut mai mult decât instituţiile statului, care s-au
rătăcit în erorile proprii, iar lumea nevăzută a poeţilor ştie
adevărul.
Atât a făcut editorul, a privit la
inima artistului, restul a venit de la sine...
Constantin Stancu
