Saltul în salm
Ion Pachia-Tatomirescu este
„magnetizat” de poezia cu formă fixă, parcurgând un traseu liric
interesant, propriu, de la glosalmi şi zalmiori, la salmi, ca formă
minimă de exprimare a poeziei din aerul încărcat de piramide. În
volumul Caligraful de salmi, (Ion Pachia-Tatomirescu,
Caligraful de salmi, Editura WALDPRESS, Timişoara, 2013),
vine în armonie cu sine şi cu literatura importantă şi ne prezintă
epopeea poeziei cu formă fixă. Este un demers al unui scriitor în
căutarea esenţelor, modest, se descrie ca un obişnuit caligraf,
refuzând titlul de poet, întrând în pielea scribului care transcrie
textul imprimat în fiinţa eremitului.
Cartea este, probabil, unică în felul
ei, nu se adresează cititorului superficial, în căutarea baladei
din poem, ci unuia în căutarea tainelor. În volum poetul descrie
pentru neiniţiaţi definiţia glosalmului, a zalmiorului, a salmului,
căutările fac saltul final în salm, cea mai scurtă formă fixă în
istoria poeziei. Saltul este o descrie plastică, călătoria poetului
ajunge în nucleul poeziei, acolo unde se petrece furtuna materiei.
Istoria poeziei cu formă fixă este redată în carte, în prima
secţiune, ca o necesitate de omologare la nivel european,
pentrucă face legătura între scrierile vechi şi
cele moderne, fulger între perioade, conservând divinitatea
poeziei, ca formă de comunicare a lui Dumnezeu cu omul şi ca
răspuns al omului la revelaţie. Deşi salmul se bazează pe cuvinte,
cuvintele sunt puţine, poemul minim redă starea de graţie a
sufletului în căutarea luminii.
Fantezia poetului este în mişcare,
deşi pare a apela la formele vechi ale literaturii, el rămâne un
modern prin curajul de a zice. Zicerea este o
problemă complexă, este baza creaţiei, în general caligraful
exprimând tehnica închinării şi a laudei. Mitologia străbate
poezia, cuvintele se mişcă între „roze sălbatice”, după cum afirmă
poetul, rudă cu haiku, salmul rămâne şi se consolidează ca formă
autonomă, specifică literaturii române
Ion Pachia-Tatomirescu inserează în
carte eseurile unor poeţi sau critici referitoare la poezia sa şi
la demersul său de limpezire a zicerii. Aceste note literare
aduc explicaţii necesare şi lămuresc conţinutul volumului în sine.
S-au preocupat de acest gen literar: Vasile Moldovan, Alexandru
Ruja, Constantin M. Popa, Eugen Dorcescu, Florin Vasiliu, Iulian
Chivu, Marian Barbu şi alţii. Cărţile lui Ion Pachia-Tatomirescu au
avut ecou în Franţa sau Belgia ca expresie a complexităţii
literaturii române.
Eugen Dorcescu notează despre poezia
cu formă fixă promovată în prezentul volum: „Ion Pachia-Tatomirescu
rămâne una dintre personalităţile literare (şi, în general,
culturale) cele mai originale din Timişoara (şi nu numai). El s-a
impus nu doar prin valoarea strict estetică, prin acurateţea
stilistică, prin rigoarea formală a poeziei sale, ci şi, (poate,
mai ales) prin viziunea care o generează şi susţine – cosmogonia
dacică, misterul şi fascinaţia substratului, active încă în
mentalitatea „dacoromânească” (termen utilizat de scriitor în toate
împrejurările)”.
Autorul consideră că poezia sa este
rezultatul unei aventuri a omului în spaţiul cosmic datorită
marilor descoperiri în zona materiei, antimaterie, informaterie,
aselenizare, istorie cu revoluţii în involuţii, cultură şi
barbarie. Din acest demers rezultă că Ion Pachia-Tatomirescu este
un novator (conform celor afirmate de Florin Vasiliu) atingând şi
posibilităţile oferite de haiku.
Volumul ne prezintă anul
salmului de la 1 brumărel la 30 răpciune, un an în care poezia
se scrie zilnic, rezultatul fiind poemul complex desfăşurat cu
răbdare şi pasiune pe durata unui an în care omul devine mai
înţelept, astfel ziua are o istoria ei condensată în cuvinte, iar
anul o tablă de înţelepciune în vremuri complicare.
Cităm:
„Ciulin în mov destin…”
„Focul schimbă jocul…”
„Brazii – vămi de
ocazii…”
„Scuturi cer de fluturi…”
„Greier pe albul-creier…”
Exemplele pot continua, tehnica este
una personală şi ne trimite cu gândul la Proverbe de
Solomon, acea colecţie de texte de înţelepciune necesară în epocă,
rămasă în sulul cărţii, Biblia.
Ion Pachia-Tatomirescu pare că se
joacă după stil vechi între brumărel şi răpciune, dar este
preocupat de esenţe şi limite, de cuvinte şi necuvinte, de zicere
şi oprire, de muzicalitate şi miracol, exprimă închinarea adusă
zilnic cerului care ninge cu vorbe peste noi.
În volum autorul caligrafiază şi
glosalmi, explodează în poezia mai extinsă, se desfăşoară
disciplinat cu fiecare lună din an, el doreşte să ne dovedească
faptul că este un mag la curtea regelui, cunoscător de taine şi
profeţii.
„Fulgerul din mine, umerii tăi – mere/
car de flori de miere urcă-ntre rubine…(Glosalm de
cireşar).
Caligraful de zalmiori este preocupat
de muzicalitate şi adevăr, de bucurie şi anotimp:
„Fotonii-mi de-altoi n-au umbră nici
joi/ n-au pietre clivante, nici protuberante,/ au doar matcă-n roi,
gândind preţuri noi,/ pentru vămi şi fante, la comete-plante,/
fotonii-mi de-altoi, fulgere-n ploi… (Zalmior V).
Ion Pachia-Tatomirescu inserează o
bibliografie sub sigle, trimiţând la epopeea poeziei cu formă fixă
ca efect al disciplinării spirituale, a menţinerii tradiţiei de
început grefată pe zicerea modernă, flămândă de adevăr şi
adrenalină. Este o viaţă trăită printre cărţii în căutarea poeziei
cu formă fixă din poemele cele de toate zilele, lecţii de haiku şi
imn, o importantă reţea de vase comunicante cu Dumnezeu privindu-ne
dintre roze, zâmbind la teoria modernă a comunicaţiei promovată de
om într-o istorie superparadoxistă…
Caligraful a zis, cititorul va
înţelege că lumea se bazează pe cuvântul trecut prin focul din
microcosmos şi macrocosm, ca o aventură ce ne duce în cetatea
timpului fără de timp…
Ion Pachia-Tatomirescu îşi urmează
căutările, se bazează pe o mitologie personală atinsă de brumele
literaturii bune din toate vremurile, spre o patrie complicată,
greu de egalat astăzi prin tratate şi epistole, una
„dacoromânească”, ca nişă culturală în Europa politicii cu formă
fixă…
Îl cităm pe caligraf: „Valori: mori în
comori…(p.83).”
Ne întoarcem la izvoare, folclor,
descântec… Ele refac, în stil modern, o viziune asupra lumii cumva
pierdută, cumva regăsită…
Constantin Stancu
