Iv Martinovici lasă un semn important
în vreme prin volumul, scris la două inimi, împreună cu fiinţa sa
apropiată Carmen Demea, purtând titlul ARHIVELE
IUBIRII.
O viaţă în căutarea iubirii, aproape
preot al iubirii, dar totul curgând printre degete, ca nisipul, ca
ecoul timpului pe piatră.
Editura Sigma Plus, Deva, 2001
a pus în operă poemele de dragoste, la limita dragostei pământene
dintre doi poeţi, pentru o singură imagine – a
poeziei.
Din toată frământarea, din toată
căutarea, rămâne cenuşa unui poem, dar nici atât, doar rugăciune
către Bunul Dumnezeu ca imaginea iubirii să fie chiar
iubire.
 |
| Iv Martinovici - Sursa USR Fil. BV |
Orbit de tema dragostei, căutând mereu
femeia ca un liman pe acest pământ, dorind
aproape imposibilul – refacerea perechii de început, poetul cade în
timp ca o pasăre, în căutarea aripii pierdute. Moartea iubitei,
ruperea de realitate a poemului şi urma rugăciunii pe coala albă de
hârtie, e un semna al destinului tragic al visătorilor într-o lume
care nu mai poate accepta iubirea ca pe eliberare. Între lacrimă şi
bucurie, poemele îşi caută loc în arhiva sentimentală a vremii,
sunt animale în căutarea cuibului şi el nu mai este la locul lui, a
căzut din Eden.
Puterea dragostei de a trece prin
pereţi, smuls gravitaţiei, gesturile simple de peste zi, erorile de
peste zi, toate cad în poem, un sărut inocent, ura pe luna aceea
neagră din iulie 1999, calendarul care arde sub impusul
neantului.
L-am cunoscut în Ţara Haţegului pe Iv
Martinovici, trecea uşor aerian prin oraş, străzile parcă aveau o
lumină aparte, poetul chema poezia în oraş pe nume. S-a străduit
tot timpul să nu greşească în ale poemului, vorbea cu multă căldură
despre dragoste şi despre poezie, se simţea atracţia pe care o
exercita asupra noastră, totul curgea, deşi nu bănuiam tragediile
care se ascund în afund de vers, nu bănuiam păcatul care atingea pe
cel îndrăgostit, se dorea poet pur şi simplu, era o forţă care îl
mâna în toate. Citeam din marii poeţi ai lumii, discutam pe
marginea poemelor şi a erorilor timpului, am fost atins de vers şi,
totuşi, nu am mers până la capăt cu sensul poeziei la
Haţeg.
Trecerea prin această localitate a
fost efemeră, poetul a fost legat mai mult de municipiul Hunedoara,
acolo avea un loc aparte, între poeţii de acolo, între zgurile de
acolo, între femeile de la Hunedoara.
Dar toate s-au întâlnit la moarte
iubitei pentru Iv, a fost acolo semnul îndurării venit de Sus,
copleşitor, atins de ruga eliberatoare.
„Mă vor invidia poeţii, muza mea, /
rug albastru şi verde aprins în cer / pe care ardem laolaltă, stea
/ de-acum iubirea s-a adâncit în mister”. Totul este cântec
pentru Iv., chiar dacă melodia se sparge în bocet.
„ Viaţa … viaţa nu e altceva/ decât un
joc al naturii / care se bizuie pe moarte, / e -
un joc care desfată şi întristează…”, scrie Carmen, în căutarea
iubirii.
Parcă poemele se amestecă, se topesc
unele în altele, doar moartea le este margine, poetul mai speră
într-o reîntoarcere, dar întrebarea planează peste fiinţă : vom mai
fi în stare să ne recunoaştem ? Totul pare sub
ocrotirea Îngerului, a Celui de la început, pus să vegheze peste
moarte şi peste viaţă. De aceea poetul are curajul să-şi pună
pelerina pe umeri şi să intre în poveste.
Dar de dincolo de poem Carmen mai are
puterea să scrie cu degete de ceaţă: „vânător tu mi-ai fost /
înmiit / din păduri şi din ape de lut / am venit / în bătaia puştii
tale cu flori/ vânător şi vânat” ….Aşa cum de altfel a scris în
poemul din volumul cu acelaşi
nume
Verb şi flacără, Editura „ Helicon
„, Timişoara, 1999.
Conştient de trecerea prin această
viaţă, poetul mai poate spera la nunta din cer: „durerea adamică
e greu de biruit, / la origini, doar iubirea mă întoarce - / din
osul mânii pironit / voi mă desprindeţi,
Parce”.
În marmură rămâne cuplul, atins de
vreme, în clipa,
totuşi,
nenăscută din cerescul suflu...
În final se aude un cântec de dragoste
şi de moarte al păsării Iv.
La Hunedoara, poeţii îşi alcătuiesc
arhivele iubirii, neştiuţi…
Constantin
Stancu
