„Preotul mi-a tăiat moțul, iar nașul mi-a vârât sub ochi
tăvița tradițională, pe care se-nșirau câteva obiecte disparate: un
păhăruț cu vin, un clește, niște bani, o păpușică cu păr de ață,
spice de grâu… Trebuia să apuc de pe tavă, succesiv, trei obiecte,
care să-mi prevestească viitorul în viață: dacă luam paharul aveam
să fiu bețiv, dacă alegeam păpușa – afemeiat, dacă apucam cleștele
– un muncitor harnic etc. Mă-ntreb ce zeu a-mpins în acel moment,
ușor, cu vârful degetului, creionul de la urechea nașului,
făcându-l să cadă-ntre lucrușoarele de pe tavă? Fapt este că m-am
repezit imediat la creionul ce nici nu trebuia să fie acolo, l-am
înșfăcat cu toată puterea și nu i-am mai dat drumul, nici n-am mai
vrut să iau altceva de pe tavă. Într-un fel, tot ce-am scris de-a
lungul vieții mele am scris, de fapt, cu acel creion de tâmplărie
pe care soarta mi l-a pus de la-nceput între degete. Bătătura pe
care-o am de la nenumărate pixuri și stilouri și creioane pe
degetul mijlociu e singurul semn de muncă grea pe care-l am pe
trup, și sunt mândru de ea ca de o medalie de onoare”, spune Mircea
Cărtărescu.
Publicăm mai jos câteva fragmente din
Creionul de tâmplărie.
Am fost, în iarna lui 1979, la lansarea volumului
Va fi liniște, va fi seară al lui
Virgil Mazilescu, la librăria de la Scala. Ningea greu, se lăsase
noaptea și farurile mașinilor de pe Magheru te orbeau. Așteptam
afară, în fața librăriei, sporovăind cu câțiva poeți optzeciști,
dintre care doar unul sau doi debutaseră deja. Era o atmosferă
mondenă, lumea venea ca să se vadă, să mai schimbe noutăți,
Mazilescu era un poet încă tânăr, foarte la modă, și eu, care nu‑l
văzusem niciodată, așteptam să deslușesc în mulțime, în lumina
tremurătoare a nopții, pe cineva care să semene cu poezia
mazilesciană pe care‑o știam deja bine din primul său volum.
„Uite‑l“, îmi zice Madi, colega mea de facultate, ce avea să devină
poeta Mariana Marin, și ochii ei cafenii, migdalați, se aprind
deodată. Madi avea să rămână, până la moartea lui Mazilescu, și
apoi până la propria ei moarte tragică, nu o admiratoare, ci mai
degrabă o preoteasă a cultului poetului ce se lansa în seara aceea.
A devenit și iubita lui într‑o vreme, pentru că în boemă dragostea
se împărtășește prin trup și poezie cu aceeași înfrigurare. Amândoi
acești poeți nefericiți au ars lumânarea la ambele capete,
topindu‑se înainte de vreme odată cu ea.
Și iată‑l pe Mazilescu, trecând printre noi fără să
ne‑arunce nici o privire, bărbos, ursuz, cinic, cu un aer de
duritate care m‑a contrariat. Nici o legătură între figura sa și
versurile elaborate intelectual și emoțional, aducând când cu
Kavafis, când cu Pessoa, din Va fi liniște, va fi
seară. Mi‑a fost de la‑nceput antipatic și așa avea
să‑mi rămână până la capăt. N‑am intrat în librărie, așa că nu știu
nici cine‑a vorbit la lansare, nici ce‑a spus Mazilescu. Nu m‑am
dus să iau un autograf pe cartea lui.
Un foarte tânăr poet, discipol obedient al maestrului,
s‑a dus cu cartea la el și a ieșit iarăși afară, în zăpada
fleșcăită din fața librăriei, citind autograful, nedumerit și
melancolic. S‑a apropiat de noi, care tropăiam de frig, și
ne‑a‑ntrebat: „Băi, ce‑nseamnă chestia asta, «boule», e‑n
franțuzește, nu‑i așa? Parcă glob, sferă… Ce‑o fi vrut să spună
Mazilescu? S‑o fi referit oare la poezia lui sau a mea?“ „Ia să
vedem“, i‑am zis, și am citit dedicația. Cu litere lăbărțate pe o
pagină‑ntreagă, Mazilescu îi scrisese doar atât: „Boule, învață
de‑aici să scrii poezie!“ Și semnase narcisic și grandios. Junele
poet continua să pronunțe cuvântul pe franțuzește, bâlbăind într‑o
confuzie totală: bul… bul… bilă… sferă… Nu‑i venea să‑și creadă
ochilor. A trebuit să ne vadă tăvălindu‑ne de râs minute‑n șir ca
să‑nțeleagă. A rămas jignit de moarte, dar până la urmă, ca un
învățăcel Zen pocnit din senin cu toiagul în cap de maestru, a
interpretat și mitocănia asta ca o manifestare a geniului: „Băi, nu
mai râdeți, înseamnă că Virgil ține la mine, nu‑i trântești așa,
oricui, din senin, un «boule» în autograf…“
***
Când mi‑a ieșit al doilea volum de versuri,
Poeme de amor, abia scăpat din mâinile
cenzurii și ciopârțit ca vai de el, au scris despre el câțiva
oameni la care nu m‑aș fi așteptat niciodată, oameni în vârstă
pentru care aveam mare admirație. Unul dintre ei a fost Paul
Georgescu, pe care‑am ajuns să‑l cunosc bine. Dar câteva biete
rânduri într-o carte n‑au cum să cuprindă, măcar și superficial,
imaginea unui personaj atât de extraordinar.
L‑am întâlnit în perioada lui de romancier, după ce în
armată primele cincizeci de pagini din
Coborând mă lăsaseră fără suflare. Știam deci
bine cine e Paul Georgescu înainte să‑l fi văzut vreodată, dar nu
știam cum e. Și aici era tot farmecul și toată
nebunia.
Scriitorul stătea într‑un bloc singuratic, greoi,
străvechi de pe Sfântul Constantin. Obiceiul lui era să invite
câte‑un confrate sau doi pentru câte‑o noapte‑ntreagă de șuetă
literară, așa încât se sosea la el pe la nouă seara și se pleca pe
la cinci dimineața, de obicei cu mintea în stare de perplexitate și
ebuliție în același timp. Eu am fost prima dată cu Ștefan Agopian,
și încă o dată cu Norman Manea.
După ce sunai la ușa lui, auzeai un fel de țopăit venind
din fundul apartamentului, foarte bizar dacă nu fuseseși prevenit
din vreme. Țopăitul dura mult, cineva se apropia parcă sărind
într‑un picior, cu mare greutate, de holul de la intrare. Gâfâitul
ființei de dincolo de ușă parcă o curba înspre noi și în sfârșit o
făcea să se dea larg la o parte. În prag apărea un om incredibil de
chinuit și de bolnav, în pijama cu dungi, umflată de un pântec
enorm. În ciuda luptei pentru aer din plămânii săi, la capătul
țopăitului într‑un picior (pe când celălalt, și parcă și o mână,
atârnau paralizate) bătrânul zâmbea larg în barba albă, nerasă de
zile‑ntregi, cu singurul dinte, galben și strâmb, rămas în toată
gura. Îl urmam în sufragerie, unde două femei, una devastată de
vârstă, cealaltă încă frumoasă și plină de bunătate, se îngrijiseră
să‑ntindă o masă opulentă. Oaspeții uitau însă adesea să mai
mănânce.
