Ladislau
DARADICI
JOCUL CREAŢIEI ŞI AL
CREDINŢEI ÎN LABIRINTUL NEBĂNUIT AL VIEŢII
(sau o tripla parabolă a
existenţei umane)
Constantin Stancu – Pe masa de operaţie (roman) Editura RAFAET, Râmnicu Sărat, 2011
Romanul lui Constantin Stancu,
Pe masa de operaţie, a apărut la Editura RAFAET
(2011), obţinând Premiul „Octavian Moşescu” la a IV-a ediţie a
Festivalului Internaţional „Titel Constantinescu”. Lucrarea a fost
editată în cadrul proiectului „Scriitori râmniceni pentru
literatura română”, iniţiat de Asociaţia „Renaşterea
râmniceană”.
Se întrepătrund, în acest roman,
trei poveşti existenţiale înţelepte şi cuminţi, ca trei ape line
prelingându-se spre matca aceluiaşi fluviu al (pe)trecerii omului
în această lume, cititorul descoperind o triplă parabolă a rostului
şi sensului devenirii noastre. Sunt poveşti semnificative şi alese
despre viaţă şi moarte, despre redescoperirea credinţei şi,
implicit, despre iluzia izbăvirii prin artă şi
ratare.
Cea dintâi surprinde impactul
unei boli trupeşti în existenţa individului – personaj anonim,
putând fi oricare dintre noi - descoperirea unei tumori deviind
cursul (aparent) firesc al unei vieţi, răvăşind destine.
Semnificaţia este clară: răul există în noi, în fiecare. Poate
invizibil, poate doar ascuns. Purtăm în permanenţă în noi, cu noi,
în trupul nostru fragil şi vremelnic, posibile „erori” genetice ori
„pietre” (la fiere, la rinichi), „vestigii” din istoria noastră
„nevăzută”. Iar când ni se aduce la cunoştinţă că da, răul se află
şi în noi, reacţia noastră e întotdeauna aceeaşi: ”părea că nu
vorbeşte despre mine, ci despre o altă persoană”, mărturiseşte
naratorul-personaj, „credeam că era o eroare, poate o confuzie,
ceva, o greşeală în univers”.
În esenţa sa, povestea devine,
astfel, un act prin excelenţă experienţial, iar faptele sunt
relatate, în cronologia lor, cu naturaleţe şi resemnare. Toate
secvenţele acestui plan epic (Boala nevăzută, Moartea ca un fel
de naştere, Misterul frigului, Pâinea cea de toate zilele) sunt
structurate pe o schemă narativă clasică, convingând prin
onestitatea rostirii, înţelepciunea abordării şi o sensibilă
„poezie” a trăirilor.
Pacientul este un bărbat matur,
inteligent şi cult şi, în ciuda acceptării senine realităţii, nu-şi
pierde nici o clipă speranţa. În plus, nu este singur, soţia
fiindu-i în permanenţă alături. Este o întâmplare aproape banală,
pentru noi, cei bombardaţi zi de zi, pe toate canalele, de tone de
dezastre/ nenorociri, însă devastatoare pentru un cuplu de oameni
liniştiţi şi care n-au greşit cu nimic nimănui.
Valoarea acestei confesiuni
constă în sinceritatea dezarmantă a relatării, în adevărurile
general umane pe care le transmite şi care sunt, de fapt, şi ale
noastre. Simbolistica secvenţelor este complexă şi profundă. După
operaţie, de pildă, acceptându-şi noua stare, în încercarea de a se
obişnui cu „asimetria fiinţei” (pierde un rinichi), prima dorinţă a
pacientului este de a bea apă de la fântână (obsedat de imaginea
oamenilor simpli din Ardeal aplecându-se peste marginea fântânii,
ridicând găleata). Soţia va fi cea care îi va aduce apa „pură” de
fântână (apa vieţii pentru un trup bolnav, dar şi a speranţei,
pentru un suflet îndoit).
Cea de-a doua poveste constă în
relatarea unui vis de către acelaşi pacient (pe cale de vindecare):
„visul m-a cuprins ca norul”; „era cald în visul meu...” Prin
intermediul visului, îl vom cunoaşte pe Ilie Roman, un inginer care
şi-a pierdut vederea, acum cerşind, duminică de duminică, în
apropierea bisericii (adus acolo de familie). O poveste „rotundă”,
în zece părţi, la fel de bogată în simboluri, până şi titlurile
secvenţelor fiind elocvente în acest sens: Mila, Păcatul, Firul
de busuioc, Martoriietc.
„Apropierea” orbului de biserică
devine o parabolă a vindecării omului prin credinţă, dincolo de
miracolul propriu-zis săvârşit de cei doi străini, contând
apropierea – lăuntrică, de această dată – de Dumnezeu. Pentru că va
rămâne la latitudinea sa dacă va înţelege semnificaţia „darului”
primit ori va rata şi acest prilej, aşa cum a mai făcut-o,
probabil, şi altădată. În ultima secvenţă, intitulată
Copacul, imaginea arborelui (zărit într-o grădină, în drum
spre noul său loc de muncă) este relevantă: „pe jumătate uscat, pe
jumătate plin de rod şi frunze, fructele aproape coapte, mari şi
ireale, fără pete, parcă simţeai gustul lor, iar frunzele păreau că
pot vindeca prin strălucirea lor, proaspătă şi persistentă”, în
acelaşi timp, jos, lângă rădăcini, zăcând „un topor, metalul
ascuţit strălucea în lumina zilei, parcă a fost un zâmbet sinistru,
dar toate erau trecătoare, gândi o clipă, sunt
trecătoare...”
A treia poveste conţine
amintirile naratorului privind întâlnirile sale cu poeţii, cu
prilejul unor vizite amicale. Este un plan narativ constituit, la
rându-i, din alte patru-cinci secvenţe.
Romanul fiind autobiografic,
portretele sunt reale, lucru care le face cu atât mai
reprezentative/ semnificative pentru condiţia artistului în
societatea noastră de la sfârşitul secolului XX şi începutul celui
de-al XXI-lea. Ne sunt prezentate, cu amărăciune şi resemnare,
destinele în derivă ale unor poeţi (deveniţi acum personaje),
împărtăşind soarta lucrurilor „nenecesare” pe care le
colecţionaseră de-a lungul anilor, parcă obsesiv, în casele
lor.
În roman poeţii poartă,
simbolic, numele unor litere din protosinaic (gimmel, deleth,
heth, lamedh), iar „portretele” lor inspiră singurătate şi
disperare. Simţim acest lucru chiar în atitudinea naratorului: „aş
scrie sau aş plânge poeţii...”, mărturiseşte el, aceşti oameni
speciali care „sunt sub val, dar lacrimile lor ajung la noi, sunt
lacrimi care curg în sus”.
Scriitorii evocaţi sunt, aproape
fără excepţie, oameni dificili, săraci, aşteptând – cu naivitate şi
umilinţă - ajutorul celor bogaţi. „Bolnavi de boli reale şi
imaginare”, par de-a dreptul depăşiţi de problemele existenţiale
(destrămarea familiei, soarta copiilor, intransigenţa fraţilor,
trădarea prietenilor). Îşi iubesc cu disperare femeile, care, în
realitate, îi consideră insuportabili, în cele din urmă
părăsindu-i. Citesc cărţi pe care le iubesc şi le urăsc în acelaşi
timp şi răspund la scrisori „care nu le-au parvenit niciodată”.
Rataţi profesional, îşi irosesc viaţa prin locuri pe care nu şi
le-au dorit, fiind „cântăreţi de bal, ospătari la marile sărbători
ale naţiei, muncitori în port sau la câmp, cu mâini delicate precum
versul lucrează şi îşi câştigă greu pâinea”. Nu se suportă nici
măcar între ei şi, „după cum versurile în poem, se urăsc, se
iubesc...”
Cu Ghimel, naratorul bea ceai: e
în vârstă, însă îi vorbeşte despre femeia pe care o iubise (şi care
l-a trădat). Casa lui e un muzeu de lucruri inutile „într-o lume de
derută”. Şi-a vândut garsoniera şi un tablou, cumpărând o casă în
care locuieşte cu prietena („femeia sa pe vreme de tristeţe”).
Cândva băuse mult, căzând prin şanţuri, salvându-se prin poezie.
Trăieşte cu nostalgia anilor tinereţii, „când o carte costa puţin,
cât o pâine a săracului şi puteai citi, te puteai refugia undeva,
în peisajul acesta abstract al iluziilor şi al cuvintelor vii”.
Merge cu bicicleta după apă, dar de la o vreme „îl îmbată” doar
tristeţea. Pedalând, îi vin cuvintele, „le dictează aerul, orele,
lumina”. Apoi le uită. La despărţire, îi spune naratorului: „Va
ninge, poate unul din fulgi va purta chipul lui
dumnezeu...”
Dalet este poetul cu aer de
nobleţe. „Se născuse pentru a fi poet, un poet sensibil, fragil,
trăind până la extrem visul sau himera că poetul este altceva,
făcut din alt material decât ceilalţi, călător prin lume după
jumătatea care dă sens, care rotunjeşte viaţa, după femeia partener
în toate şi parte din poem”. Se îndrăgosteşte de o „artistă a
sexului”, el are de-acum 50 de ani, însă „himera care îmbracă un
poet este una a deşertului în care trăim”. Deşi prevenit de
prieteni, „era dispus să zboare până ce aripile i se frâng” (ceea
ce s-a şi întâmplat, desigur)...
Cu Het naratorul discută „pe
trepte”, poetul pregătea un roman („avea un vers ca un cântec şi un
cântec ca un poem, scria bine, cu har şi cânta cu bucurie, părea că
le are pe toate, dar nu era aşa, ceva îl trăgea în jos, dincolo de
aparenţe era drama...” Divorţează, acuzat de fapte „care nu erau
ale lui”, îşi creşte fiul, cărându-l pe la nunţi (unde el e
lăutar), îşi îngrijeşte mama, fraţii revendicându-şi partea după
moartea ei. Trăieşte cu soţia altui poet şi nu-şi mai termină
romanul... Stând pe trepte „în acea zi, o zi unică în felul ei, am
avut senzaţia la un moment dat că trăim amândoi o iarnă stranie”,
notează naratorul. Iar finalul, pe cât e de superb, pe atât e de
dureros: „iar noi, înconjuraţi de gard, stăm într-o lume care nu ne
mai aparţine de mult. Gardul ne înconjoară, deşi credem că versul
ne-a eliberat...”
Cu Lamed, naratorul stă de vorbă
în balcon. Poetul îi face o cafea, apoi „se dezbracă de omul de
peste zi”, redevenind artist. Îşi duce viaţa într-o „singurătate
populată de epistole” („era un fel de veghetor într-o ţară pe care
numai el o cunoştea”). Capitolul care i se rezervă este cel mai
consistent (aproape o cincime din roman), e o adevărată nuvelă
(Constantin Stancu foloseşte cu succes atât tehnica inserţiei şi a
înlănţuirii, cât şi cea a naraţiunii „în ramă”). Lamed are o
personalitate complexă. După ce a practicat o duzină de meserii,
acum e pensionar „cu obligaţii faţă de cetate, mai mereu în
pierdere”, „ezită la ideea unei antologii, parcă îl încurcă, îl
reţine ceva, deşi admite că a venit vremea uneia, aşa ca rod şi ca
expresie de uitare, poate gândeşte că antologia este un fel de
testament şi schimbă ideea...” „A închis uşa după mine ca după un
străin”, mărturiseşte, în final, naratorul.
Remarcabil este, în cazul
romanului Pe masa de operaţie, rotunjimea şi relativa
autonomie a părţilor, dincolo de cele trei planuri narative (şi
care nu pot fi separate), secvenţele care compun istoricul bolii,
povestea orbului Ilie sau destinul dramatic al celor cinci
scriitori fiind foarte bine conturate. Prozatorul evită poetizările
inutile şi nu-şi propune nici o clipă să fie, cu tot dinadinsul, un
stilist. Luciditatea ideilor şi sinceritatea simţirii fac din
aceste frumoase poveşti o triplă parabolă
existenţială.
La o primă apreciere, Constantin
Stancu ar putea părea un pesimist. Poate prea resemnat în ceea ce
priveşte viaţa, moartea, destinul nostru, al tuturor. Eroul operat
de tumoare acceptă relativ uşor ceea ce i se întâmplă, nefiind un
luptător. La fel pare să fi acceptat şi Ilie orbirea sa. Doar
poeţii se zbat, cu neputinţă, inutil, ca peştii pe uscat - poate
din pricina asta îi considerase Carl Sandburg nişte animale marine
silite să trăiască pe uscat şi râvnind să zboare în
văzduh...
Interesant este că atât povestea
pacientului, cât şi cea a orbului au un final deschis: fiecare
dintre ei mai primind o şansă, rămânându-le, amândurora, speranţa.
Doar destinele poeţilor par marcate definitiv de zădărnicie şi
singurătate, deveniţi prizonieri ai propriilor obsesii, perdanţi la
jocul de ruletă al destinului. Doar lor nu li se mai deschide nici
o uşă... Pentru că poet eşti sau nu eşti. Şi dacă nu eşti, trebuie
să accepţi acest lucru. Nu are sens să jertfeşti totul pentru o
himeră. Altfel rişti să-ţi petreci viaţa în dezamăgire şi eşecuri,
sacrificându-i şi pe cei pe care i-ai fi putut iubi şi care te-ar
fi putut iubi la rândul lor. Pentru că, în rest, ce ne mai
rămâne?
Este ceea ce am înţeles eu din
romanul lui Constantin Stancu. Dacă ai ratat şansa să devii un
geniu, încearcă măcar să-ţi păstrezi calitatea de om. La urma
urmei, nimeni nu-ţi poate pretinde, pe lumea asta, mai mult de
atât... Fiecare dintre noi este, în permanenţă, un pacient, un orb
şi un poet deopotrivă, „masa de operaţie” din roman, putând deveni,
oricând, şi a noastră...
Ladislau
DARADICI
Revista Sintagme literare,
nr.4(9)/2014
