Maria, viaţa ta e o
flacără…[1], un
titlu de nuvelă mlădios ca o ramură de salcie pe malul Mureşului.
Ladislau Daradici, prins între vis şi realitate, ne prezintă o
poveste simplă dintr-un sat de lângă râu, cu personaje emblemă, cu
tragedii personale, pe un fond de ape mari…
În satul blând apare potopul,
lângă sărăcia materială se adaugă tragedia, dezastrul. Lumea se
contractă şi cade în sine: familia, preotul, soldaţii, nebunul
satului, violonistul, înecaţii şi copilul-scriitor. Apele pun o
presiune grea peste destinele oamenilor. Salvarea vine din metafora
vieţii. Morţii curg pe Mureş, copacii plâng, tinerii se iubesc în
corturi improvizate. Autorul lasă povestirea să vălurească,
aparent, în mod clasic, are poftă de a povesti, apoi inserează în
pânza scrierii textele copilului care scrie, se eliberează de
copilărie, de tragedie, de moartea care năvăleşte. Textele
copilului sunt fragede, completează filmul cuvintelor, dar pătrund
în intimitatea tragediei, povestirea se continuă molcom prin
povestea acestui personaj-autor inocent vorbind ca bătrânii
mucaliţi, fără cenzură şi inhibiţii. Ladislau
Daradici e atent la tragedie, dar vede eliberarea. Ostaşii dau o
mână de ajutor sătenilor, ei se luptă cu apele, cu firea lor
fragilă şi derutantă. Se moare în timp de pace, din cauza
revărsărilor de ape. Inundaţiile violente aduc moartea, dar par şi
judecată şi pedeapsa lui Dumnezeu, natura mişcă lumile în nuvela
lui Daradici. Cei bătrâni au nostalgii legate de Mureş, cei tineri
au energii nebănuite, copilul-scriitor primeşte un impuls
irezistibil, el scrie ca o revărsare de ape, Dumnezeu îi pune în
minte cuvinte pe care nu le înţelege, îl face pe copil să vadă
realitatea dură: violul, moartea, înecaţii, laşitatea umană,
imposibila iubire lângă ape, doar lipire trupească la fel de
compensatorie ca apa tulbure…
„Gândindu-se la Mureşul care a
fost şi la cel care este, bătrânului îi venea să plângă. Generaţii
întregi de oameni şi-au bătut joc de râu, încât i-a ajuns şi lui,
nemaiputând răbda, răzbunându-şi păsările ucise şi peştii otrăviţi,
inundând casele oamenilor şi înecându-le copiii, exilându-i pe
coline, lăsându-i pradă frigului şi umezelii, înfometaţi şi cu
suflete
frânte.”
- iată judecată, regula de aur a
violenţei umane asupra naturii, Dumnezeu nu mai
suportă…
Cel mai bătrân bărbat din sat
moare, invazia apelor îl cheamă la altă viaţă, pe malul altui râu,
moare un simbol al vieţii. Copilul-scriitor, Iulius, vede lumea cu
ochii profetului, aproape, puterile sale sunt miraculoase în ciuda
limbajului frust, insuficient. În mod evident copilul este un
„alter ego” al scriitorului matur, care depune efortul să-şi
păstreze inocenţa iniţială pentru a dinamiza
povestirea.
„Toţi munţii ăştia
de la Metaliferi îs plini de radiatoare de-ale de uraniu de stai cu
curu pe un bolovan d-acesta ş-apoi te miri că nu mai poţi avea
copii şi nu ţi se mai scoală şi te faci fosforescent de parc-ai
înghiţit un pumn de licurici.” –
iată, ochii inocenţi văd
tragedia şi durerea pământului atins de păcatele
oamenilor.
Iulius face parte dintr-o
familie grea, tatăl îşi creşte copiii, băieţi şi fete, mama s-a dus
luată de alte ape, scriitorul se revoltă, scrie şi echilibrează
durerile.
Manole, un alt personaj, bolnav,
şofer în echipele de salvarea sinistraţilor, aduce acea notă aspră
de viaţă, fără fantezie, fără deschidere, doar realitate brută,
brutalizantă. Alături de soţia sa, Lia, formează
un cuplu al deznădejdii, incapabil să înţeleagă, dar camionul său
salvează oameni, salvează copii, el, personajul anost, se sacrifică
necondiţionat, este arcul care împinge maşinăria lumii.
În textura povestirii se
împletesc alte povestiri, alte tragedii, unii le văd, le înţeleg,
alţii îşi caută destinul umed în vremuri grele. Daradici are
talentul de a prinde esenţa la limita dintre imaginar şi real,
lumea se construieşte din posibil şi iluzoriu, din moartea şi
viaţă…
Iulius are secretele lui,
scrisul acoperă aceste mici acte de bravadă, ca furtul portofelului
de la militarul aflat în echipa salvatorilor, ori observaţiile
personale despre personajele din satul inundat, aşa cum le ştia din
viaţa obişnuită şi acum presaţi de mama moarte.
„Cred că eu,
Iulius-pană-de-vultur, sunt cel mai bogat şi cel mai sănătos
sinistrat din epoca-de-aur a lui Ceauşescu. Dar nu ştiu ce să fac
cu banii. Că îi cheltui pe toţi şi unde? I-am ascuns în cimitir, de
am numărat mormintele să nu greşesc: de la stânga şi dreapta, de
jos în sus, exact al zecelea mormânt.”
În faţa potopului, Dumnezeu
răspunde în felul său, apele aduc în sat cadavrul unui artist,
violonist, rătăcit în România inundată, venit acolo să aducă puţină
frumuseţe şi bucurie, apele îl împing la mal cu un mesaj, la gâtul
lui, un medalion scris, ca o pecete: Maria, viaţa ta e o
flacără…
Este mesajul speranţei, lumea se
descătuşează în prezenţa muzicii, artistul este instrumentul care
poate aduce iubirea adevărată.
Povestirea merită citită, are
simbolurile ei, mesajul direct şi indirect, temele se salvează din
imaginarul clădit pe memoria faptelor exacte, prinse de autor în
decursul vieţii, satul i-a oferit material suficient pentru o
saga adevărată, chiar dacă este în miniatură în această
nuvelă, dar faptele sunt dense, ca apa, ca nămolul, ca moartea… De
remarcat existenţa oamenilor într-o lume din care Dumnezeu s-a
retras, ei nu-l simt, îi cheamă orbeşte, fără noimă, sursa vieţii
lor pare obturată, dar Dumnezeu are soluţiile sale, pare să spună
Daradici…
Faptele bizare marchează
povestirea: Lia are un mieluţ, înlocuitor al copilului care s-a
dus, tinerii satului sunt cruzi cu animalele atinse de soartă, nu
înţeleg că aceste blânde făpturi îi însoţesc cu mesajele lor, cu
sinceritatea lor, sora lui Iulius suferă o tragedie, este violată
de un militar, tatăl fetei săvârşeşte crima, ca răzbunare, ca
pedeapsă, imitând natura imediată, Iulius, pentru a se salva, intră
în familia lui Manole, bătrânii satului nu mai înţeleg lumea, cei
de la oraş sunt departe de tragedia celor din satul
inundat…
„Părintele improviză o scurtă
slujbă ca mortul să nu plece neblagoslovit la drum, cine ştie ce
avea să-l aştepte acolo, în oraşul îndepărtat şi nepăsător. Când
omul ajunge la morgă, nu mai poate spera la nimic bun. Acolo îl
taie şi îl golesc de creier şi de inimă; oare cum poţi scoate inima
dintr-un om?”
Personajele nuvelei nu auziseră
de Simfonia spaniolăsemnată de Lalo, era mesajul
adresat lor, un mesaj cifrat în limbajul artei, dar pertinent,
artistul adus de ape, înecat de apele mari, Sarinski, un polonez,
era cheia, viaţa e o flacără, iubirea e soluţia, apele pot fi
învinse…
Personajele captate de un destin
umed nu înţeleg, Iulius scrie şi redă sensul:
„…Că vedeţi acum nimeni nu mai
zice nimic. Toţi tac şi toţi îşi văd de treabă şi Manole nu mai
vine şi nimeni nu are poftă de nimic iar apele cresc tot cresc şi
nu vor să se mai oprească şi ploaia asta afurisită a început din
nou de parcă s-ar pişa careva de sus în jos tot timpul toarnă şi
apa ne ustură pielea şi ochii şi sufletul şi-s amărât acum şi nu
mai scriu că-mi vine să plec dar unde să mă duc că n-am pe
nimeni…”
Deşi textul băiatului-scriitor
nu are reguli în aparenţă, limbajul este brutal şi necizelat, el ne
transmite adevărurile lumii, în mijlocul apelor mari omul este
singur, apele sunt acide, totul are un sens în textul aparent
lipsit de sens, povestirea unui copil imatur, dar care a asistat la
dramele vieţii: dragostea, violul, moartea, boala spirituală şi
trupească, secretele muzicii, secretele personale puse într-un
cimitir, în pericol de a fi inundat, până şi morţii nu scapă, dar
orice poveste are soluţiile ei, în cazul de faţă: Simfonia
spaniolă… [2]
Constantin
Stancu
Martie 2012
[1]
Ladislau Daradici, Maria, viaţa ta e o flacără…
(nuvelă), Editura Casa cărţii de ştiinţă,
Cluj-Napoca,2010.Nuvela a fost scrisa înainte de anii
90 (impresionat de inundaţiile de prin anii 70-72), după cum
declară autorul. A fost finalizată prin anii 92 (adăugând doar
câteva remarci anticeauşiste). E o replica posibila la mitul
jertfei zidirii (vezi MANOLE). Aşa cum SUB CETINI ÎN ŢĂRÂNA - o
replica la mitul mioritic, o altă nuvelă scrisă de Ladislau
Daradici. In anul 2005, nuvela a fost premiata la Călăraşi -
premiul I la concursul naţional "Alexandru Odobescu" (la acelaşi
festival, OCTAVIAN PALER a luat premiul pentru OPERA OMNIA, lucru
care l-a onorat). Nuvela a apărut, apoi, intr-o
antologie.
Nuvela a fost premiată de
Uniunea Scriitorilor din România, Filiala Alba-Hunedoara la
concursul specific pentru anul 2010, la secţiunea
proză.
[2]
„Édouard Victor Antoine Lalo (n. 27 ianuarie1823,
Lille - d. 22 aprilie1892, Paris) a fost un compozitor francezde
origine spaniolă.
A studiat, cu începere din anul
1833, la Conservatorul din Lille, vioara, violoncelul
și compoziția. În 1839
se mută la Paris. Creația sa a cuprins
opere, simfonii, concerte pentru
vioară și violoncel.
Edouard Lalo era cunoscut în
epocă mai mult ca violonist. Compune mai mult pentru instrumentul
al cărui interpret este: concerte pentru vioară
și orchestră, simfonia spaniolă
și fantezii instrumentale, dar
și melodii pentru voce
și pian, chiar și
opere. Totodată, mai scrie pentru vioară
și un concert rus. Celebru este
și concertul pentru violoncel, cu o melodică de
tip spaniol.
Este înmormântat la Paris, în
cimitirul Père Lachaise”. – Sursa de dicţionar:
Wikipedia.
Foto: Ladislau Daradici la cina
criticilor literari
