POVESTIRI
A povesti pare natural pentru Ladislau
Daradici. Cuvintele se leagă, povestea are un sens, personajele îşi
caută identitatea, întotdeauna apare ceva care le marchează
existenţa. Povestea face parte din viaţă, pare a fi chiar viaţa în
căutarea echilibrului, în faţa luminii de zi sau de noapte.
 |
| Ladislau Daradici |
În cartea POVESTIRI[1]Ladislau
Daradici ne propune o imersiune în timpul sângeros al unor
personaje ciudate, zidite din fapte reale într-o lumină ireală,
dureros de exacte, dar parcă la limita istoriei, în istorie fiind.
Cartea se compune din povestirile:
·
Maşina de scris
·
Sub cetini în ţărână
·
Vânătoare de mistreţi
Povestirile sunt originale şi au o
dinamică proprie, ceea ce le caracterizează este densitatea
faptelor, a vorbelor, a iluziilor, finalul cumva trist, întâlnirea
cu moartea.
Cititorul va avea posibilitatea să
urmărească un fir narativ captivant în măsura în care va aprecia
arta scrisului la acest prozator interesant.
În Maşina de scris povestea se
petrece în timpul războiului, un copil se maturizează brusc lângă o
maşină scris la care învaţă să scrie povestiri şi visul despre
căluţul-albastru care apare ca o ilustraţie veche, necesară, pentru
a echilibra viaţa dură din timp. O viaţă a celor mari, de neînţeles
pentru adolescent.
În Sub cetini în ţărână
povestirea Ilenei şi a lui Anghel undeva în munţi, o poveste
stranie despre o iubire imposibilă, dureros de reală şi despre
crimă, Anghel moare, moare şi Ileana, cauzele sunt diferite, dar
finalul e unul mioritic.
În Vânătoare de mistreţi sunt
redate clipele la limita dintre viaţă şi moarte, un omor involuntar
la vânătoare de mistreţi, Tudor este atins de un glonţ rătăcit
dintr-un fag, tras de Iancu, aproapele său. E posibilă, nu e
posibilă salvarea lui Tudor, cei de lângă el încearcă, dar povestea
este pătrunsă de alte povestiri care se dezvoltă organic, ca într-o
celulă, efect al morţii care generează viaţa în memoria băiatului
care va rămâne lângă cel rănit din dragoste de viaţă.
Povestirile lui Daradici vin din
partea unui scriitor matur care ştie ce este viaţa, dar îşi dă
şansa să revadă totul prin ochii unui adolescent în mod concentric
prin povestirile din volum. Privirea prin ochii fragezi ai
tânărului care se maturizează lângă suferinţele celor din jurul său
este o încercare de refacere a lumii folosindu-se tehnica
povestirii… Această refacere are menirea de a ne avertiza ca
istoria noastră cea de toate zilele să nu se repete.
Personajele sunt apăsate de păcat, de
instincte incontrolabile: dragostea violentă, animalică, moartea
violentă, dură, limbajul greu, de plumb, viaţa la limita dintre a
exista şi a nu exista, proiecte irealizabile, pofte după averea
celuilalt, foame incontrolabilă, familii care nu se leagă în gând
unic, gesturi extreme, o filozofie a mundanului din care lipseşte
Dumnezeu… Dumnezeu e doar o umbră în background-ul vremii, ceva
inexplicabil. Toate sunt echilibrate de tânărul care priveşte,
participă, nu înţelege, dar se maturizează brutal… Vremurile sunt
imposibil de prins în logica socială, ele scapă ordinii imediate,
personajele par captive în pânza de păianjen a destinului din care
nu pot evada, moartea este marea evadare…
Un pilot, în timpul războiului,
mitraliază, cu armamentul avionului pe care îl pilotează, caii
aflaţi la păscut, fără sens şi fără motiv, un carnagiu
nejustificat, e simbolul absolut al cruzimii umane faţă de o natură
pură, curată, pusă la dispoziţie de Dumnezeu omului care nu mai
poate înţelege. (Maşina de scris)
Adolescentul priveşte şi aude cum
propria mamă face dragoste cu un străin, nu mai are răbdare să
aştepte după bărbatul pierdut în războaiele altora, dragostea este
în ochii adolescentului ceva vulgar, animalic, părinţii îşi pierd
busola şi răbdarea, în adolescent se deschide rana spirituală a
celui părăsit… La final tatăl băiatului revine din război, nu era
dispărut, ci se reîntoarce pentru a deschide lumea pentru fiul său
ferecat în ţesătura vremii… (Maşina de scris)
Daradici scrie:
„Începusem să accept propria-mi
singurătate. Era ca o tristeţe ce nu mă părăsea… Dar, în ciuda
acestui fapt şi în ciuda înstrăinării mamei, două lucruri au
devenit sens al existenţei mele: căluţul-albastru, care,
deocamdată, mi se arăta doar în vis, şi darul bunicului: această
maşină de scris de care n-aveam să mă mai despart niciodată. Şi aşa
continua să se clădească povestea: dintr-un vis şi dintr-o
realitate, din viaţă şi, implicit, din moarte…” (Maşina de
scris)
Maşina de scris pare a fi instrument
prin care viaţa vine spre adolescent, îl modelează şi face să
evadeze:
„Maşina de scris îmi era de mare
ajutor. Pe de o parte, îmi primea confesiunile, acceptându-le ca o
soră mai mare, pe de altă parte, imortaliza evenimente şi
întâmplări, clădind, astfel, o adevărată fortăreaţă de mărturii în
jurul meu, ce-mi dădeau tăria de a merge mai departe.” (Maşina
de scris)
Doi nebuni, fără ţară, fără
identitate, instinct pur de fiară îl ucid atacă şi îl ucid pe
Anghel, acolo, la stână, în munţi, fără sens, fără justificare,
dintr-un motiv simplu: oile care s-ar putea preface în bani. Giosu
şi Grasu nu au logică în ceea ce fac, e logica crimei, ca în
mioriţa, povestirea reia pe alt plan balada, legenda, mitul
românesc şi totul pare actual, real, apropiat…
Ileana, depăşită de destin, îl caută
la stână, poartă în pântec copilul lui Anghel, apoi, în final, un
final de lagăr, îşi dă foc în coliba lui Anghel, din munte,
prinzând în flăcări pe cei doi criminali…
„Împinse creanga cu piciorul,
până ce capătul ei atinse jarul. Când în cele din urmă se înroşi,
flăcările mistuind-o, o trase din nou spre ea şi o azvârli peste
fânul uscat ce acoperea coliba. Treptat-treptat, flăcările
învăluiră totul şi ea le privea cu bucurie şi cu durere.
Întreţinându-se, focul îi pârjolea de-acum trupul batjocorit. Dar
nu-i păsa. Se gândea la Anghel, plânsul înecând-o. Se gândea la
sâmburele de viaţă batjocorit din pântecele ei şi simţea că-şi
pierde minţile. Oare de ce trebuiau să se întâmple toate acestea?
Deja se aprinseseră şi bârnele colibei.”(Sub cetini în
ţărână)
Focul va cuprinde pădurea, focul pare
a curăţa lumea de păcate, muntele se apără de păcatul omului, dar
pădurea mai arsese şi altădată, destinul revenea, natura se apăra
de violenţa oamenilor… Pare că între starea spirituală a
personajelor şi munte există o legătură subtilă, o luptă cosmică
pentru că pădurile arzând dau o imagine unică: „…părea că însuşi
soarele răsărise dintre munţi, topindu-se şi scurgându-se peste
codrii.” (Sub cetini în ţărână)
Daradici scrie: „E ca şi când această
poveste, scrisă de-acum în mine, m-ar face să mă nasc
din nou…Căci oamenii nasc poveşti, iar
poveştile nasc oameni…”(Sub cetini în ţărână)
Stilul povestitorului se limpezeşte
împreună cu povestea, e direct, contact instantaneu cu realitatea
şi cu cititorul.
În Vânătoare de mistreţi Tudor
în moartea sa poartă viaţă, personajele apar şi se topesc în
flăcări scurte, destine ciudate, precum Prepeliţă, jigodia satului,
o corcitură care a uitat de limita dintre bine şi rău, dar
incapabil să-i afecteze pe ceilalţi, doar persona sa este afectată
de această stare unică, bizară, ciudată, nu dă atenţie hainelor, nu
se spală, avea o singură oală în care îşi fierbea zeama, dar pe
care o utiliza şi ca oală de noapte, pentru că „apa spală totul.”
Prepeliţă împăiază animale, el însuşi devine animal, atins de
orbire spirituală, moare de turbare, împăind un vulpoi bolnav,
pierderea minţilor e semnul dezumanizării absolute, Dumnezeu pare
a-l fi uitat pe pământ, pendulând între viaţă şi
moarte…
Tot în această povestire tânărul care
îl poartă pe Tudor cel atins de glonţ, cel vânat, vânătorul care
schimbă rolurile din dreptul ţevii de armă, tânărul care cunoaşte
prima dragoste, frust, iniţiat de Elena, o femeie părăsită momentan
de bărbat, mirajul devine un joc bizar, între fiinţe care se caută
şi nu se găsesc. Sau Jean care aducea o nouă lume, un nou înţeles
al lucrurilor, individ fără părinţi, din motive ilogice… Călătoria
alături de Jean prin ţară, e o călătorie în căutarea identităţii.
„Fără durere şi moarte, spunea Jean, nu există nimic măreţ. Şi fără
iubire, desigur…”
Până la urmă încercarea de a-l salva
pe Tudor nu are un final fericit, el murise de la început, dar cel
care se salvează este băiatul pentru că poveştile sunt poveşti, din
moment ce se petrec, ele ne leagă de viaţă prin moarte, sunt haine
spirituale invizibile care ne însoţesc…
O umbră e şi Matilda cea care suferea
de alcoolism, cânta frumos pentru Iancu cel care fusese la
vânătoare şi rănise de moarte pe Tudor, ea îmbătrâneşte brutal, o
fiinţă iluzorie, mimând realitatea…
În gura personajelor sale Daradici
pune vorbe esenţiale:
„Un lucru poate fi senzaţional
sau tragic, dar tragic nu înseamnă neapărat moarte. Tragicul e ceva
ce te face să urli. Cred că e neputinţă. O imensă neputinţă. Toţi
oamenii sunt neputincioşi şi cei mai mulţi sunt conştienţi de acest
lucru. Dacă Jean n-ar fi plecat, totul ar fi rămas un vis, ca ceva
măreţ. Ne-am fi adus aminte, dar ar fi urmat altele şi altele şi
mai şi… Dar am rămas singur şi tot ce a fost mă împovărează acum…”
(Vânătoare de mistreţi)
Dumitru Hurubă, prozator şi el, dar şi
eseist remarcabil, remarcă la Daradici: „Ladislau Daradici scrie o
proză de mare acurateţe stilistică, fiecare pagină a cărţii fiind
un adevărat exerciţiu demonstrativ a ceea ce, în mod curent, numim
profesionalism în arta construcţiei epice.”
Mai reamintim că autorul a fost
premiat de Filiala Alba-Hunedoara a Uniunii Scriitorilor din
România pentru scrierile de proză scurtă in anul 2010. De altfel
Ladislau Daradici este un membru activ în cadrul Filialei, fiind
preocupat de fenomenul literar din judeţul Hunedoara, ca făcând
parte dintr-o poveste mai mare cu scribi…
Constantin Stancu
[1]
Ladislau Daradici, Povestiri, Editura „Casa Cărţii de
Ştiinţă” – Cluj-Napoca, 2011, 164 pagini
