Despre o asemenea persoană spunem adesea că-i ţine pe alţii
la distanţă. Şi nimeni nu se apropie de ea. Mai întâi oamenii o
ocolesc.
Elfriede Jelinek,
Pianista
Sunt unele cărți scrise cu intenția de a
șoca? Mai poate fi, în ziua de azi, atât de ușor să contrariezi pe
cineva printr-un act cu valențe artistice, când realitatea însăși
este una foarte agresivă? S-ar putea spune că, la o primă vedere,
și romanciera austriacă Elfriede Jelinek a vrut, prin
romanulPianista, să șocheze, să-l
lovească pe cititor direct în plex. Scriitoare deja experimentată
(având în portofoliu, până în 1983, când a apărut
Pianista, patru romane), Jelinek nu a
căzut pradă acestei iluzii, știind prea bine că e foarte greu să-l
mai surprinzi, chiar și prin cele mai crude scene, pe cititorul
sfârșitului de secol XX. Cu toate astea, ea a creat un personaj
provocator, pe Erika Kohut, căreia îi face, în acest roman, o
cuprinzătoare fișă clinică. Nu, însă, o banală fișă clinică, ci una
foarte, foarte poetică. În acest roman, poeticul este atât o marcă
a prețiozității (de pe poziții (auto)ironice), dar și un instrument
prin care vulgaritatea, obscenitatea sunt îmblânzite, edulcorate.
Tribulaţiile sexuale ale profesoarei de pian Erika Kohut sunt
redate prin pasaje în care trivialul coexistă alături de poetic. Ba
chiar se poate vorbi de o încercare de poetizare a
trivialului.
Erika Kohut, alterego-ul autoarei, este un
personaj oscilant, schizofrenic, dominat de o sexualitate obscură,
patologică. Deşi se vrea o fină degustătoare de artă, Erika nu
depăşeşte stadiul unui sever şi prea calculat profesor de pian.
Pasiunea, dacă se poate vorbi despre aşa ceva în cazul acestui
personaj, este prezentă doar în manifestările nefireşti ale
sexualităţii sale, o sexualitate care ascunde incapacitatea de a
interacționa cu cei din jur. În relația cu mama sa, Erika trebuie
să-și asume rolul celui supus, controlat de satrapul împotriva
căruia orice răzvrătire este zadarnică: „Copilul e idolul mamei.
Aceasta îi cere în schimb doar o răsplată derizorie: viaţa. Mama nu
vrea decât permisiunea de a valorifica singură viaţa copilului”.
„Încrederea e bună, dar controlul e şi mai bun” pare a fi moto-ul
mamei.
Pianista lui Jelinek este privată de
personalitate, de o evoluţie în plan intim. Ea este stearpă,
frigidă, imatură: „Erika e o insectă, un scarabeu prins în
chihlimbar, atemporală, fără vârstă. Erika nu are istorie şi nu
creează istorii”. Erika este, în același timp, duşmana gloatei, o
gloată incapabilă să înţeleagă cu adevărat Arta, o gloată care îl
violează pe artist, încercând, în ultimă instanţă, să şi-l
aproprieze: „Gloata îşi însuşeşte nu numai arta, fără o minimă
justificare, nu, ea îl asaltează şi pe artist. Se instalează în el
şi sparge pe loc câteva geamuri spre lumea din afară pentru a fi
văzută şi pentru a vedea. Aceşti mujici pipăie cu degetele asudate
ceva ce îi aparţine numai EI”.
Continuarea aici, pe Literomania nr.
18
