Despre poezia lui Dumitru
Ichim
Bună cunoscătoare a poeziei bazate pe
valorile creștine, Maria-Daniela Pănăzan abordează într-o analiză
pertinentă opera lui Dumitru Ichim, preot și poet, om de o aleasă
cultură și pasionat de adevărului etern. Carte de referință în
domeniu, Poezia lui Dumitru Ichim. Eseu monografic, apărută
la Sibiu, Editura CronoLogia, 2017, propune un demers prin
complicata lume a poetului atins de aripa harului.
Prin cartea anterioară Poezia
religioasă românească. O istorie comentată (Editura CronoLogia,
Sibiu, 2016), autoarea a pătruns în tainele liricii românești de
înaltă ținută spirituală, sub aripa îngerului călător între cer și
pământ. Din această poziție de cunoscătoare a fenomenului, arcuit
sub umbra principiilor teologice de primă importanță, Maria-Daniela
Pănăzan dedică 153 de pagini dense, tensionate elegant de viața și
opera unui poet aparent mai puțin cunoscut în lumea literară de
astăzi.
Cartea are mai multe straturi dense, o
prefață de suflet semnată de Anca Sîrghie, o notă asupra ediției
emisă de autoare, apoi analiza literar-teologică a operei lui
Dumitru Ichim desfășurată pe mai multe capitole.
De la început remarcăm și subliniem
curajul autoarei de a face un salt spiritual în lumea poetului.
Viața și opera acestuia se împletesc armonios, sinceritatea și
modestia lui, pasiunea pentru tainele sufletului omenesc văzute
prin ochi spirituali, sunt atent studiate. Autoarea are o imensă
apreciere pentru poet, pentru modul în care și-a clădit opera de la
debut, sub ritmuri divine, arcuite în sărbători spirituale.
Abordează coordonatele spațio-timpului liric, calea iubirii,
grădina cu miracole, ipostazele liricii lui Dumitru Ichim. Sunt
reținute palierele de forță: Îngerul, îndrăgostiții, mirele și
mireasa, Regina, drama personajului Iov. Maria-Daniela Pănăzan
insistă în analiza peisagistică literară: Apa, cireșul, crinul,
melcul, culminând cu poezia-rugăciune, o adevărată sinteză a operei
poetului. La final, autoarea pune concluzii pertinente, are un
glosar de termeni literari specifici operei, conștientă că
receptorul poeziei are nevoie de repere în înțelegerea poeziei
abordate, de puncte de forță care să susțină întregul edificiul
liric, unic și special în literatura română. De remarcat și
referințele bibliografice asupra operei lui Dumitru Ichim, nume
importante sunt citate, principii teologice necesare subliniate,
teorii filozofice și analize literare bogate.
Lumea poetului este una complexă,
densă, esențială: Marile teme teologice abordate în lumea creștină,
criza lumii moderne, omul între pământ și cer, marile simboluri ale
literaturii, femeia în paradigma salvării lumii, filozofia
religiei, sursele operei de artă, poezia ca fruct pârguit în
iubire, taina dintre bărbat și femeie sub umbra divină, istorii
literare cu poeți atinși de har, resacralizarea poeziei de azi sub
impusul marilor drame din lumea postmodernă (după unii
postumanistă). O temă preferată de autoare și de poet este iubirea
care se țese sub energia necreată, radiind din
Dumnezeu.
Anca Sîrghie, în prefață, ne atrage
atenția asupra acrobației imaginarului în opera poetului, a rigorii
din gândirea acestuia, a limbajului special și bogat, asupra
energiei poetului, mereu în căutarea luminii din cuvintele brodate,
asupra poeziei de excepție, de la poezia minimă (tanka, haiku), la
poezia simfonică dedicată destinului omului în acest Univers.
Despre poezia de dragoste semnată de scrib, Anca Sârghie notează:
„Omul este unica făptură care poate accede la condiția de Înger,
iar exercițiul pe care îl realizează Dumitru Ichim este cel de a
îngeri lumea prin poezie. Omul descris de poet se definește drept
<<cel care a devenit Înger>>” (p. 12).
Despre autoarea eseului monografic, în
prefață se susține: „Ca autoare a acestui eseu monografic,
Maria-Daniela Pănăzan se antrenează cu entuziasm în interpretarea
motivelor și simbolurilor din universul liric creat de Dumitru
Ichim, intuindu-le înălțimea întru spirit și profunzime întru
trăire” (p.13).
Istoricul literar precizează în nota
asupra ediției: „Poezia este rugăciune. De la primul la ultimul
vers vibrează esența divinității regăsită în sufletul omului
postmodern, însă trăind emoția pe care doar starea de sfințenie o
poate atrage și exprima în cuvinte. Am pășit în templul divin al
poeziei lui Dumitru Ichim cu multă sfială. Și am rămas în
rugăciune, realizând cu adevărat că mă aflu în fața uneia dintre
cele mai profunde și originale creații lirice prin care autorul
devine o voce excepțională în literatura română de astăzi”
(p.17).
În concluziile prezentate în carte,
autoarea notează cu reală emoție: „Poemele scrise de Dumitru Ichim
amintesc de marile creații ale literaturii universale. Este vremea
ca istoria și critica literară din România să descopere opera
impresionantă a unui poet singular în literatura română de astăzi,
singular dar nu singur, fiindcă Poezia pe care o dăruiește lumii
este fascinantă și ea va influența, negreșit, noile orientări
estetice” (p. 134).
Despre poet putem reține că trăiește
în Canada, este la o vârstă a maturității depline, scrie poezie în
limba română sub aripa Îngerului, are o familie frumoasă, este
doctor în teologie, preot, om al cuvintelor de lumină, a studiat cu
Dumitru Stăniloae, unul dintre cei mai importanți teologi europeni.
A fost căsătorit cu Floica Bațu Ichim (căreia îi poartă o amintire
caldă), a debutat cu volumul De unde începe omul, 1970, o
introducere curajoasă în discursul liric. A promovat două specii
literare de sorginte japoneză în literatura
română: haiku și tanka și a scris numeroase volume de
versuri, cu o evoluție remarcabilă, tot mai profunde și punând în
lumină marile drame ale omului în fața eternității.
Titlurile cărților sale sunt
emblematice, au ceva din forța poeților vizionari, valorile
creștine le dau prestanță și farmec: Sub umbra sfinxului,
1975; Valea nisipului de aur, 1977; Dar în silaba Luminii
plângeam orfan și greier, 1987; Pasărea cu șapte aripi,
1993; Floarea fântânilor pierdute, 2003; Adânc pe
adânc, 2006; Psaltirea apocrifă a dreptului Iov, 2012;
Apa morților, 2013; Cireșe amare, 2015; Cântece
sumeriene, 2015 etc. Această enumerare sumară,
exemplificatorii, nu epuizează geografia lirică a poetului, doar
atrage atenția asupra temelor sale.
Maria-Daniela Pănăzan simte această
poezie cu toată deschiderea, reține versuri profunde, lumi subtile,
energii lirice, geometria iubirii sub cireșul în floare: „În
noaptea asta ninge/ Tot sufletul din mine” (p. 33); „Unde-i
greierul/ Ce toarce întru mine/ Curcubeu sonor?” (p. 39); „Un acasă
există pentru fiecare din noi, dar pentru/ toți o Săptămână a
Patimilor” (p.45); „Tot cerul dăduse în floare/
de sus până la ultimul rând” (p.59); „Lumina treptelor de
seară…”(p.68); „…ci-n lut de om îndrăgostit/ e drumul cel mai scurt
spre Dumnezeu” (p.70) etc.
Din poezia-rugăciune, autoarea reține
cu sfială: „Învață-mă cum să mă rog și iartă/ că n-am cerșit,
ci-am vrut să tâlhăresc/ veriga
tainei cum s-o înfloresc; deși-s în toate tânăr/ și-n duh de-a
pururi teafăr” (p.117).
Putem reține, la sumară lectură, că
temele lui Dumitru Ichim sunt profunde, au ceva din tăria marilor
opere universale și notăm câteva linii directoare pe care se
mișcă:
-
Inspirația poetului se bazează pe narațiunea biblică, pe
fundamentele existenței așa cum ni le-a dăruit
Creatorul.
-
Poezia este o modalitate de mediere între om și Dumnezeu, poetul și
preotul se întâlnesc sub umbrela cuvintelor care exprimă
adevărul.
-
Taina dintre bărbat și femeie este de origine divină, cântecul este
haina celor doi.
-
Întoarcerea în Grădină este mereu posibilă prin curăție
sufletească, prin rigoare, prin dedicare.
-
Iubirea este singura modalitate prin care relațiile omului cu sine,
cu lumea, cu Dumnezeu se pot realiza. Este proiecția legăturii
dintre persoanele divine.
-
Îngerii sunt mesageri ai omului în călătoria lui prin
Univers.
-
Creația trebuie acceptată așa cum ne-a fost dată, nu putem strivi
minunile pe care le-am primit prin har.
-
Limbajul poate reflecta complexitatea creației și omul se poate
elibera prin rugăciune, artă, credință.
-
Cultura permite omului să înțeleagă modul cum Dumnezeu lucrează în
istorie și cum comorile strânse de fiecare civilizație pot să ofere
experiențe lirice profunde.
-
Între viața artistului și opera sa există multiple vase
comunicante, viața nu poate fi ruptă de operă, opera este oglinda
unui suflet zbuciumat în ninsoare.
-
Există simboluri care exprimă profunzimea lumii în care ne mișcăm
dinamic, glisând pe liniile de forță ale iubirii.
-
Prin cuvinte minime se pot exprima universuri lirice nebănuite,
complexitatea lumii în care locuim cu pasiune sub arcadele
frumuseții absolute.
Am enumerat câteva din temele
preferate de poet, fixate de istoricul literar prin eseul
monografic și prin exemplele din opera acestuia. Cititorul va putea
descoperi mult mai multe, se va putea redescoperi sub misterul
versurilor date de scriitor cu atâta pasiune.
Subiectivă în unele locuri, dominată
de personalitatea poetului, Maria-Daniela Pănăzan intră în jocul
istoriei literare cu mult curaj, deschide drumuri și propune, iată,
un poet exemplar. Ea înaintează cumva împotriva curentului actual,
fermecat de găselnițele postmoderne, de jocurile dintre școlile
literare aflate în centre doctrinare diferite. Și-a luat rolul în
serios și, peste timp, va lansa alte provocări, alți poeți, alte
paradigme.
Privind spre eseul monografic,
constatăm că Dumitru Ichim își asumă originalitatea discursului
divin prin mijloacele de comunicare puse la dispoziție de Creator:
Limbajul, natura, iubirea dintre oameni, tăcerea luminată,
despărțirea dintre ea și el, rugăciunea fără cuvinte, modelată de
bătăile inimii…
Dumitru Ichim prin viziune și prin
receptarea mesajului divin, vede pe omul Iov ca Noul Iov,
cel care trimite spre Iisus, omul desăvârșit, din aceeași substanță
cu Dumnezeu. Cităm: „Iov este în fiecare din noi. Îl vedem
pretutindeni. În fața cireșului înflorit, în bobițele de rouă, în
rugăciunile noastre, în candelele inimilor, în cântecul alb de
greier, în mărul din care am mușcat…” (p.99).
Maria-Daniela Pănăzan ne sugerează:
poetul are legături profunde cu poeții din toate timpurile, români
și străini. El se situează în prima linie lirică a literaturii
române alături de Al. T Stamatiad, Ioan Alexandru, Marin Sorescu,
Vasile Voiculescu, Lucian Blaga, Valeriu Anania etc. Poezia sa se
leagă de poezia lui Omar Khayyam sau de Cântarea cântărilor
etc.
Un simbol surprinzător asimilat de
poet este melcul, creștinul care-și duce în spinare crucea în
fiecare zi, singurătatea omului în călătoria sa prin lume, sugerând
moartea și renașterea, tema eternei reîntoarceri, suferința asumată
ca mod de cunoaștere. Este o modalitate de abordare lirică inedită
și profundă.
Cu puține cuvinte, cităm din Dumitru
Ichim, concluzia acestui eseu monografic:
Stăteam amândoi în fața cireșului
înflorit
„Cred că l-a jefuit pe
Dumnezeu
(am zis și eu)
când s-a născut în
Betleem”.
„ - Nu spune asta, e
păcat!
Au nu ți-e frică de
blestem?”
Și-n fața lui ne-am sărutat
(p.107).
Constantin Stancu
Sept. 2017
Sursa: „Vatra veche”, nr.
9/2017
