E primavara. Ca in fiecare an, am asteptat mult acest anotimp, verificand zilnic termometru, dar gradele in acestuia nu se inmulteau. Apoi a venit un final de luna martie cu ninsori. Eram la capatul rabdarii, voiam sa vina primavara si nu mai venea. Dar iata ca, odata cu luna aprilie, au venit si caldurile. Incepem sa ne dezmortim, sa ne bem primele cafele in parcuri, sa motaim in bataia soarelui, sa ne facem planuri de calatorii. Visam cu ochii deschisi la muntii inverziti si stancele golase.

Ne doream ca in una din zilele libere sa facem un traseu mic, asa... sa ne dezmortim oasele de dupa iarna. Am ales traseul spre varful Piatra Mare, desi conform informatiilor era un traseu dus intors de 8-9 ore, dar ma gandeam ca este usor. Imi doream de fapt mult sa vizitez Canionul 7 scari, dar traseul pana acolo mi s-a parut prea scurt, asa ca am plusat, mergand mai departe catre varf.

Pornim la drum, veseli, ca vremea a fost buna cu noi. Traseul porneste de la Timisul de Jos, de la Cabana Dambul Morii si este marcat cu dunga galbena. Mergem un pic printre case, dupa care iesim din localitate. Traversam o zona deschisa celor care doresc sa isi petreaca timpul in aer liber langa un gratar, dupa care patrundem in padure. Drumul este larg. Multi oameni cu copii, cu catei merg relaxati in aceeasi directie cu noi. Voia buna se citea pe chipul tuturor. Pentru multi dintre ei era prima iesire in natura din an.

Cum spuneam, drumul intra in padure, se mai ingusteaza pe alocuri, urca mai mult uneori, alteori mai putin. Incep sa ma resimt un pic, insa continui drumul. Ajungem la intersectia cu alt traseu care ducea tot la cabana Piatra Mare, insa prin Prapastia Ursilor. Suna interesant Prapastia Ursilor, poate mergem la intoarcere. Mai mergem inca un pic si ajungem la Canionul 7 scari. "Super", mi-am spus, dar mare a fost dezamagirea cand am vazut ca era o coada mare de urcat in canion. Stam un pic la coada, dar faptul ca nu se misca nimic m-a nelinistit, asa ca merg spre gura canionului, in partea de jos, sa vad ce se poate vedea... mai nimic, pentru ca albia raului ce curgea intre cei doi pereti de stanca era curbata imediat, ascuzand privirii restul canionului. Intrarea in canion dadea sperante ca si continuarea trebuia sa fie spectaculoasa. Din pacate am vazut o placuta pe care scria ca nu este practicabil canionul. Mare dezamagire... avem optiunea sa stam la coada, sa vedem ce se poate vedea, in cine stie cat timp sau sa ne continuam drumul spre varful Piatra Mare si sa revenim poate alta data cand va fi mai putin aglomerat. S-a decis sa ne continuam drumul. Canionul putea fi ocolit prin dreapta pe un traseu de 20 minute, traseu marcat cu punct rosu. Pana deasupra canionului nu stiu daca a durat doar 20 minute, deoarece drumul a fost destul de abrupt si solicitant, dar privelistea te facea sa mergi mai departe, sa vezi ce mai descoperi. La capatul celalalt al canionului nu ne-am abatut sa vedem intrarea in canion, ci ne-am continuat drumul spre inaltimi. Aveam sa aflu ulterior ca drumul pana la cabana Piatra Mare este un urcus continuu, un urcus care mi-a cam pus la incercare puterile, rezistenta. In multe randuri, am crezut ca am ajuns la capatul puterilor, insa de fiecare data m-am inselat. Perseverenta mea si suportul prietenilor cu care eram, m-au facut sa continui si sa ajung acolo sus. Nu va ganditi ca partenerii de drum au avut aceleasi probleme ca mine, este doar o chestie de perceptie diferita, de pregatire, de ritm. Drumul este accesibil pentru toata lumea cu putina perseverenta.

Eram in padure, urcam de zeci de minute bune si vedem ca incepe sa se vada cerul mai jos decat pana atunci, semn ca padurea nu continua si ieseam la luminis, poate chiar pe o culme. Asa a fost, am iesit din padure, inainte intinzandu-se un urcus spre platoul unde era amplasata Cabana Piatra Mare. Ajunsi acolo ne-a minunat privelistea ce se deschisese in fata ochilor. Intr-o parte era muntele, pe unde urma sa ne continuam drumul pana la Varful Piatra Mare, dar in rest era o mare intindere libera, fara alti munti, coline sau copaci care sa obtureze privirea si se putea vedea pana departe. De acolo se vedea Brasovul si alti munti indepartati, pe care nici nu i-am identificat. O frumusete. Pe acel platou stateau si se bucurau de priveliste palcuri-palcuri de turisti. Langa actuala cabana Piatra Mare se vad inca ruinele vechii cabane construita in 1884, care in istoria sa a ars de 3 ori. Actuala cabana a fost construita in 2003 si nu seamana cu cele de pana acum. La actuala cabana ne-am umplut bidoanele cu apa, ne-am mancat traditionala deja ciorba, am mai baut o cafea pentru energie si am pornit mai departe. Pana la varf mai aveam de mers inca o ora si timpul trecea ca nebunul.

Traseul de la cabana la varf a fost mai usor decat pana la cabana si chiar mai frumos. Prima parte a fost prin padurice, urcus dar cu o panta mai mica, dupa care un pic mai abrupta. Dupa ce am depasit zona de padure, a urmat un urcus printre stanci. La un moment dat am facut un scurt popas sa ne odihnim. Pe partea stanga era o stanca nu foarte abrupta si nici foarte inalta care se termina cu niste colti. Aratau foarte frumos, asa ca am urcat pana in varful ei. Ei bine, pe partea cealalta se intindea un mare hau. Acolo sus, pe acea mica stanca pe care ma urcasem, pentru ca asa arata din partea de unde eram, in partea cealalta era un mare perete de stanca inalt de aproximativ 30m. Frumoasa senzatie. Dupa aceasta experienta, a urmat un urcus printre pietre si stanci, dupa care am ajuns pe platou. O minunatie. Ai putea spune ca seamana cu platoul de sus de pe Bucegi sau cu platoul de pe TransAlpina, dar nu e asa. Seamana intre ele datorita faptului ca nu mai vezi copaci ci doar iarba, de cele mai multe ori uscata, dar totusi sunt diferite. Varful Piatra Mare ne astepta in compania unor turisti, care s-au retras odata cu venirea noastra. Si iata-ne sus la altitudinea de 1844m. De acolo se vedea foarte frumos orasul Brasov, muntii Postavaru, muntii Baiului si departe in ceata, datorita soarelui puternic, Muntii Bucegi. Am incercat de acolo de pe Varful Piatra Mare sa salutam Varful Omu, pe care l-am identificat cu ceva dificultati de orientare. Nu se poate descrie in cuvinte ce simti cand te afli acolo sus, dar cu siguranta este un sentiment cu care as vrea sa ma mai intalnesc. Noroc ca in Romania sunt munti frumosi, multe varfuri de cucerit si vara lunga.

Intoarcerea a fost evident mai usoara, insa oboseala acumulata si-a spus cuvantul. Am ales la intoarcere traseul pe "drumul familiar", drum care este mult mai accesibil. Este ca o lunga si frumoasa plimbare prin padure. Se poate veni si cu bicicleta pe aici si sa urci pana sus in varf, dar asta pentru amatorii de asa ceva.
Inca odata a fost frumos sa fiu turist in tara mea.