Ma cuprinde uneori un soi de tristete retinuta, ca o apasare usoara dar sacaitoare, atunci cand ma gandesc cat de mult s-a schimbat lumea in care mi-a fost dat sa traiesc pe parcursul vietii mele. Practic, aproape toate valorile in care am fost invatat sa cred au decazut, s-au transformat in notiuni extrem, extrem de relative. Altele, mult mai obscure in copilaria mea, au crescut peste noapte precum voinicul din poveste si s-au transformat in adevarat semn heraldic al reusitei in viata.
Toata viata am resimtit lipsa banilor, uneori destul de dramatic, dar nu am avut senzatia de alienare pe care o resimt acum, indusa in principal de comportamentul meu empatic cu cei care au cu adevarat probleme reale, de greutatea cu care reusesc sa imi impun o atitudine mai egoista. Toata nebunia ultimilor ani m-a prins fara credite, fara angajamente pe termen lung, fara griji din cauza caraora sa nu pot dormi noaptea. Si totusi, foarte des ma surprind in pragul unui iminent atac de panica imposibil de motivat, asemeni unui duh care bantuie locurile doar ca sa alunge sufletele, sa le pustiasca pana si de ultima urma de suflet.
"Banii sunt ochiul dracului" este o axioma deja, dar eu am apucat sa traiesc intr-o lume in care oamenii stiau ca macar din cand in cand sa renunte la ei cu multa usurinta doar pentru ca simteau nevoia sa ajute, sa isi scoata la liman un semen. Camata era o notiune pe care eruditii o cunosteau. Oamenii simpli puneau mereu semnul egal intre ceea ce dadeau si ceea ce primeau, iar viata si-o programau in functie de ceea ce puteau munci. Nu faceau plasamente, nu traiau din chirii, nu dadeau terenuri in arenda si nu asteptau ajutoare sociale nemeritate, insa, cel mai important, nu erau complici cu cei care faceau asta.
Mereu banii, această sete care se ațâță pe măsură ce încerci să o potolești....
.