Desigur ca e multa zapada afara. Ma uit de sus, de la geam, la masinile care trec una dupa alta prin zloata de pe strada. Iarna asta n-am prea avut parte de peisaj din asta, plin de alb imaculat. O pustoaica pare ca vine de la scoala. Se opreste sub geamul meu ca sa mazgaleasca ceva in zapada adunata pe una dintre masini. Incerc sa deslusesc ce puncteaza cu varful degetului si ma gandesc ca-i clasica inimioara trasa prin sageata, vreo chestie obscena (da, pentru ca cu totii ne gandim la ele) sau clasicul, x + y = love. Dar ma insel. Pustoaica iese din tipare si bifeaza un semn abstract. Un paralelipipedo – hexagon pe care il mai si continua pe unul dintre geamurile masinii. E clar. Am imbatranit. Nici desenatul in zapada nu mai e ce-a fost. Chiar si fi-miu se uita, spre exemplu, deunazi, la o reclama cu markere pentru zapada.
Imi amintesc cum ne bateam pe paharele cu creioane la gradinita si cum toata bucuria era adunata in diminetile in care prindeam paharul cel mai frumos. Mereu era unul ravnit de toata lumea. Asta e una dintre amintirile mele cele mai vechi si printre putinele din gradinita. Paharul acela, mare, rosu cu buline albe, si sprintul pe care il faceam sa ajung prima la dulap. Sunt 30 de ani de atunci si uneori imi amintesc pana si mirosul covrigilor pe care mi-i punea bunica la pachet.
Cat e de simplu sa te intorci in timp. Putin ragaz si dau navala toate inapoi. Imagini, sunete, culori. Muzica pe care o asculta mama cand ma ducea la plaja cu masina. Niste italienesti pe care am sa le iubesc mereu desi n-au nicio treaba cu ce imi place mie sa ascult. Dar nu conteaza. Prima mea poza la fotograf. N-o am aici dar mi-o amintesc. Era vara, purtam un costum baietos, cu tricou si pantaloni scurti, alb-albastri, si eram tunsa asa, parca cu ciobul. Eram convinsa, la cei cinci ai mei, ca oamenii raman in poze. Pe undeva ramane, ce-i drept, putin din ei, dar eu nu prea eram pregatita pentru asta. Si batranicile antreprenoare din scarile vecine, de la care cumparam bors de casa si acadele. Imi amintesc si acum ce gust aveau acadelele. Batranica de la etajul 1 nu mai e, dar noi inca mai suntem, si cu noi si gustul lor.
Ma mai intreb uneori unde se duc oamenii cand se duc, si unii si altii. Pesemne ca la mai bine. Pentru mine insa nu se duc. Nici cei care nu mai sunt, nici cei care mai sunt dar nu vor sa mai fie. Pentru mine oamenii raman chiar si atunci cand ei s-au sters.
PS. La multi ani bunica. Stai linistita, mai este aici dezordinea, sunt micii si berea, si arta de a fi capos, si PSD-istii, copiii de la bloc si serialul tau preferat, si toate celelalte, dar tare as manca niste minciunele cum ne faceai pe vremuri.
PPS. Acesta este un pamflet si va rog sa-l tratati ca atare. Orice asemanare cu persoane sau fapte reale este pur intamplatoare.
