Mici bule de sapun sar din tubul cu gel de dus. Ele singurele. Nu le-am chemat eu. Doar m-am bucurat de ele. Mi-e dor s-alerg, din rasputeri. Pana se lasa cu dureri in piept si ameteli. Asa cum faceam in liceu, la ora de sport. Sau in facultate, cand alergam in jurul lacului din Herastrau. Mi-e dor de noptile in care ne plimbam (chiar si noaptea) pe strazi. Pe-acasa, pe la mare. Prin Bucuresti, prin centru. Fara o tinta precisa. Doar asa de dragul plimbarii. Era foarte misto sa te misti fara un scop, sa descoperi, sa razi in stanga si-n dreapta. Nu mai stiu cand am facut asta ultima oara. Ma rog, prin vacante… dar acasa? nu mai stiu cand mi-am facut timp. Zilele astea trebuie sa ne “facem timp” ca sa facem ce ne bucura. Si atunci o facem vinovati: Mi-am pierdut ziua cu seriale pe Netflix in loc sa rezolv treaba aia de la birou. M-am dus la film in loc sa stau la povesti cu mama. Stau si scriu pe blog in loc sa-mi culc copilul. M-am dus la coafor in loc sa-l scot in parc. Ma rog, asa sunt eu. Si nu tot timpul. Si-apoi se-adauga celelalte. Din trecut. Imi spunea cineva ca daca stai agatat de trecut e ca si cum intorci spatele viitorului. Pentru mine e foarte vizuala treaba asta. Aproape c-am vazut un om, mergand cu spatele, aiurea, prin multime. Nu eram eu. Eram cu mine.

Un film si-o piesa de teatru mai tarziu si-ti inchizi saptamana gandindu-te sa fii mai bun. Doar pentru ca. Si ea e trista. Si el e singur. Si el vrea sa se bucure. Si ea a obosit. Nici el n-are timp. Nici ea n-a avut vacanta. Si el e bolnav. Si pe ea o doare. Si pe tine. Si lui ii pare rau. Si tie. Si mie.

Imi pare rau ca am parcat in zona interzisa si va multumesc, domnule politist, ca m-ati lasat sa scap doar cu-n avertisment verbal.

PS. Acesta este un pamflet si va rog sa-l tratati ca atare. Orice asemanare cu persoane sau fapte reale este pur intamplatoare.