Complexitatea şi densitatea scriiturii
luiMircea
Ivănescureprezintă, fără îndoială, caracteristicile
unui stil aparte. Mircea Ivănescu, aşa cum sesiza criticul Al.
Cistelecan într-o postfaţă la antologia Mircea Ivănescu.
Poeme alese (1966-1989) (Editura Aula, Braşov, 2003), nu
are mai nimic în comun cu generaţia de scriitori afirmată în anii
’60 ai secolului trecut (deşi a debutat în 1968 – un debut târziu,
la 37 de ani), generaţie de care îl desparte „o întreagă poetică,
de nu de-a binelea o epistemă lirică”: „Textul, nu atât contextul,
îl îndepărtează pe Mircea Ivănescu de generaţia lui de drept... Nu
degeaba – remarcă în continuare Al. Cistelecan – a fost el asumat
de către optzecişti ca erou întemeietor al postmodernismului. Şi nu
pe nemerit e el poetul care s-a insinuat – şi încă, adesea, decisiv
– în toate formulele optzeciste, intrând în însăşi chimia
sensibilităţii şi viziunii acestei generaţii”. E vorba, aş spune,
despre o influenţă care nu s-a manifestat numai în
cadrulgeneraţiei ’80, ci ea
continuă să rămână vie în poezia contemporană. Încă de la primul
volum de poeme, numit
simpluVersuri(1968), Mircea
Ivănescu s-a detaşat de poeţii şaizecişti – care „preferau lirismul
cel mai lipsit de anecdotă” (N. Manolescu) – printr-o formulă voit
antilirică, prozastică. Acest stil „prozastic” se va păstra şi în
volumele următoare, constituind o marcă pentru scriitura lui
MI.
Neputinţa de a comunica. Gestul cu caracter
ritualic. Sfidarea timpului
Multe dintre poemele lui Mircea Ivănescu au
ca element central sentimentul neputinţei de a comunica. E vorba de
o neputinţă de a comunica plasată în eros. Prin natura sa, erosul
presupune un act al cunoaşterii, al aproprierii, un act care, la
Mircea Ivănescu, prin înstrăinarea celuilalt, a femeii, rămâne în
suspensie, neîmplinit, ratat. Aşadar, cuplul, reprezentat de un el
– naratorul (nu de puţine ori, însă, eul poetic se multiplică, caz
în care este folosit pluralul noi) – şi o ea, nu se împlineşte prin
comunicare, empatie. Este spusă povestea unei singurătăţi în doi,
singurătate plasată de cele mai multe ori într-un peisaj iernatic,
apocaliptic: după-amiezi de iarnă ploioase ori seri pline de
zăpadă.
Elementulfeminin(care poate
fi însăși Poezia) ţine, la Mircea Ivănescu, de o dimensiune a
depărtării. Şi asta pentru că, pare-se, nu e vorba de o prezenţă
propriu-zisă, aparţinând aşadar prezentului, ci de o prezenţă
evocată (invocată) aparţinând trecutului. Sau, de ce nu?, putem
considera acest element feminin un construct prin care este
sugerată distanţa, depărtarea, inaccesibilitatea, monadismul
fiinţei (uneori nu poate fi evitată impresia că personajul feminin
are concreteţea unui abur, că este construit doar din simple
gesturi – ce-i drept, de natură tainică, iniţiatică –, lipsit fiind
însă de un element caracteristic, individualizator; acest procedeu
ar putea fi numit „construirea unei absenţe”): „să facem un vicleim
pentru ea, pentru faţa ei/ atât de indiferentă încât nici nu
credem/ că e nepăsătoare de fapt, pentru ochii ei orbi,/ pentru
mâinile ei reci despre care de atâtea ori/ am vorbit cu intenţie –
şi când ea le va ridica încet/ să-şi acopere ochii – să creadă
deodată/ că s-a răsturnat în zăpadă, şi ninge mărunt/ peste ea – să
i se pară că aude cum îi cântăm noi –/ dar nu ne mai recunoaşte
vocea” (Vicleim). Amintirea poate
fi considerată doar un simplu suport pentru o imagine, prilej
pentru instanţa poetică de a construi, de a se plasa în ipotetic,
în posibil. În acest caz, amintirea se transformă în amintirea unor
închipuiri.
Citiți continuarea aici, pe Literomania,
nr. 13
