LUCRURI ŞI
LIMBAJE
Poezia ca stare, provocarea lucrurilor
la viaţă, limbajul care creează sensul, iată semnele sub care
Mircea Stâncel şi-a elaborat volumul de versuri. LUCRURI
ŞI LIMBAJE, apărut la Editura „LIMES”
Cluj-Napoca, 2009 cu sprijinul Consiliului Judeţean
Alba, în colecţia MAGISTER, sub coordonarea lui
Mircea Petean.
În mod cert Mircea Stâncel are
experienţa poeziei bune spre care se îndreaptă cu detentă, are
vocaţia discreţiei de a fi poet şi de a trăi starea poeziei
proprii.
Deşi poetul se disimulează sub
aparenţa lucrurilor zilnice şi a limbajului care ne macină
existenţa, poezia este acolo, în versul durut, revelat şi memorat.
Există în acest volum amprenta spirituală a poeziei ardelene
influenţate de Lucian Blaga, accentul poeziei realiste de
tip Walt Whitman, suprapuse peste un orizont de aşteptare,
aşteptarea fericirii, explicabilă la nivel uman şi motivantă, sau
la poezia lui Baconschi, poetul Cadavrelor în vid,
sau a Corabiei lui Sebastian, volume pline de greutate în
anii şaptezeci, când poezia bună era o experienţă aproape
religioasă.
Volumul are trei dimensiuni:
„week-end la ţară”, „intermezzo cu balade”, „câteva nopţi
& zile cu sebastian” – toate unitare, legate de temele
principale ale poetului: întoarcerea la natură, echilibru vetrei
eterne, casa la ţară, lucrurile care ne răpesc timpul, limbajele
care ne agresează sau care vin să aducă exilul la ţară, departe de
ruina oraşului.
Foamea autorului după certitudine vine
din glifele discrete ale eternităţii, simboluri ale
credinţei care ne îndeamnă să privim spre minunile zilnice şi să ne
asigure de protecţia divină într-o vreme când lucrurile sunt în
schimbare şi limbajele ating fiinţele, deviind de la rolul de
comunicare şi zidire.
Retragerea în mediul poetic, fuga de
realitatea imediată îl provocă pe poet, fiinţa este afectată,
amintirile sunt distorsionate, lumea e pusă în mişcare de maşinării
erotice, se aude un cântec de început de secol în fundal,
imposibilul zbor, chemarea naturii, iarba care vibrează,
spectacolul ultim, prezenta celuilalt ego sugerat de
sebastian, imagine în schimbare pe un fond albastru la
liziera pădurii, melancolia clipei eterne în mişcarea anotimpului,
casa cu o mie de crăpături ce rezistă, singurătatea între cer şi
pământ, visul care nu se împlineşte.
Veşnicia este prezentă în poeme prin
temele biblice expuse discret ca în poemul „o sută
cincizeci şi trei de peşti” amintind de episodul de la Marea
Tiberiadei privitor la pescuirea minunată din Evanghelia după Ioan,
sugerând prezenţa lui Iisus: „cineva mă îndeamnă
să pescuiesc/să arunc năvodul, eu mă imaginez că sunt pe o
corabie,/stau legat de catarg,/cineva ar putea da drumul cântecului
spre mine;/ cineva ar putea să mă îmbete/cu sunetele unui pian
dezacordat,/cineva ar putea să cânte din corn, dar atunci se
schimbă totul;//oricum, sunt îndemnat să arunc năvodul/mi se spune
intens că voi prinde peşte/mi se atrage atenţia cu toată puterea că
plasele mele/sunt suficient de rezistente”.
Meritul autorului e că pune în lumină
acţiunea divină şi nu este ostentativ prin persuasiunea
mundană.
Privind în jur Mircea Stâncel îşi
defineşte spaţiul şi timpul în care trăieşte, secolul e strivit de
maşini, locuirea în cărţi e fatală, femeia de serviciu vine şi face
curăţenie peste tot, dragostea dilată epoca, pereţii casei absorb
limba aspră a istoriei, soldatul este aşteptat de femeia sa în
fânul uscat, distanţele blochează relaţiile, viitorul pare scurt şi
fără aur, bărbatul nu crede că rochia femeii iubite va rezista în
livada cu vişini, e undeva un paradis terestru, concret, real în
care locuieşte sebastian.
Pentru Mircea Stâncel universul
apropiat devine definitoriu, casa se menţine şi îl menţine în
starea de stabilitate universală într-o lume particulară deşi
cimentul nu este indestructibil şi femeia nu se aşează precum
Ana lui Manole între cărămizile
zidurilor, cărămizi roşii ca sângele.
Poemul „poveste scurtă fără
sebastian” pune în lumină existenţa multiplă
a omului, există un alter ego ce umple spaţiul prin
spiritualitatea lui, acel altcineva care este mai mult decât
prietenul dar care dă echilibru lumii, iar lipsa lui
dezechilibrează lumea, femeile cad în minciunile estetice ale
bordelului, iar femeia păcătoasă ne spală cu lacrimile ei, poate e
moartea simbolizată de această prezenţă feminină, afectată de
păcatul lumii. În mod cert poetului îi lipseşte îngerul în
momentele absenţei, o simte, se înfioră de prezenţa păcatului care
îi poate afecta fiinţa.
În fascicolul întitulat
intermezzo, poetul cântă viaţa la modul simplu, intensitatea
clipei îl copleşeşte: „el este poetul ce mai speră în
tine/femeie brună, ce ai vrea să pleci,/cu toate frumuseţile în
geanta de umăr,/pe bulevarde sau chiar pe
poteci;”.
Versul lui Mircea Stâncel vădeşte urme
vechi de lecturi din marile opere literare sau culturale ale lumii,
simboluri fundamentale, reluări de teme importante pentru
literatura română prezentă, gânduri profunde despre viaţă compuse
din lucruri şi limbaje comune, accesibile, cantabile, echilibrate,
într-un peisaj real pe care îl vedem zilnic în fuga noastră prin
univers.
Deşi poetul este atent la cuvintele
sale, la vers, la construcţia poemului, se simte o uşoară tristeţe
în care lucrurile scapă de sub control, uneori îşi aparţin şi cad
în banal, dar rămân importante prin forţa pe care o dau stării
poetice.
„nu sunt atât de pur ca porumbelul
la streaşină,/nu sunt aşa de demn ca vulturul de pe
bedeleu,/privindu-mă mereu cu îngăduinţă,/nu pot să fiu aşa de
bucuros ca nepoţii mei în ziua salariului,/şi nici nu pot zbura ca
îngerii, nu mă pot teleporta” (nu
pot zbura ca îngerii).
Versurile şi titlurile poemelor sunt
scrise cu literă mică, poetul îşi asumă banalul cotidian şi poezia
lui, limitele şi dorul după altceva, crede în visuri şi fiecare
poem e un semn al speranţei că viaţa biruie prin puterea ei, că
oamenii mai pot iubi, că mai pot avea prieteni şi că există pentru
fiecare o casă şi un timp special în care se pot ivi miracole
…
„niciodată nu m-am spălat ca aici,
în vâltoarea de clorofilă născută ca din întâmplare/pe tărâm, aici
în plai, fără nici o schiţă prealabilă/de pe valea ce vine direct
din inima unui ţinut liber urcător/şi coborâtor până la
sfârşit”(vâltoarea de clorofilă).
Constantin Stancu
