Am mai scris aici si aici cateva intamplari din copilaria mea de la Bolintin Vale. M-am oprit din a mai povesti pentru ca este un subiect delicat de cativa ani incoace. Mai exact de noua ani.
In tot ce-i legat de copilaria mea de acolo, tataia e prezent. Altfel nici nu ar avea cum. Iar eu, dupa atatia ani, nu i-am acceptat moartea si nu am acceptat locul unde este acum.
Dar sa trecem peste asta, postarea de fata se vrea una vesela si poate putin nostalgica.
Desi nu este o curte foarte mare, copil fiind si comparand cu curtea din Bucuresti in care locuiam, cea de la tara mi se parea uriasa. O sursa inepuizabila de chestii de descoperit, multi pomi in care ma cataram, vie mare in care ma puteam ascunde de matura mamaiei atunci cand faceam dracii (si ce le mai faceam...adica, mai subtil spus, nu am fost un copil cuminte si ascultator), iarba multa, pasari si animale, lanuri de porumb si miristi pe langa casa.
Verile plecam dimineata si ne intorceam mai pe dupa-amiaza rupti de foame, cateodata si cu hainele rupte, plini de praf si obositi. Mancam, ne incarcam bateriile si plecam iara. Dupa care ne mai intorceam seara, de obicei adusi de mamaie sau tataie, care plecau sa ne caute prin sat.
Casa bunicilor avea sobe cu plite pe care mamaie ne gatea fel si fel de minuni, langa care stateam sa ne incalzim iarna cand ajungeam acasa inghetati, iar pantalonii (din lana, foarte grosi, facuti de mamaie la andrele) stateau pur si simplu in picioare din cauza zapezii si ghetii pe care o aveam pe ei.

Acolo, in fata casei, in fiecare toamna tataie punea masa de lemn afara, mamaie scotea ligheanele mari folosite numai la conserve, iar ei stateau pe scaunele si tocau legumele din gradina, facand conserve pentru iarna. Iar eu mancam la rosii si ardei si beam zeama lasata de ele pana ma durea burta.
In casa este un hol mare, hol in care impodobeam bradul de Craciun. Imi aduc aminte ca-mi era asa de frig, holul nefiind incalzit, dar bucuria de a face bomboane de pom, de a aseza globurile de sticla in pom (in fiecare an spargeam cel putin unul, nu stiu cum reuseam, desi mamaie mereu ma avertiza sa am grija), de a lega mere de codite si apoi de a le agata pe cregile bradului, bucuria asta era atat de mare incat la un moment dat ma incalzeam cumva si imi era bine. Evident ca puteam intra oricand intr-una din camerele incalzite, dar nu se putea face pauza atunci cand impodobesti bradul, nu-i asa?
Cand eram mici-mici nu participam la impodobirea bradului. Pur si simplu ne trezeam intr-o dimineata si bradul era acolo in hol, mandru si impodobit.
Cand am mai crescut, mamaie ne-a luat cu ea si-l impodobeam impreuna, iar cand sora-mea era mica, ne-a venit si noua randul sa impodobim pomul in liniste, fara zgomot, in timp ce ea dormea, astfel incat sa-i vedem mutrita surprinsa dimineata cand vedea pomul.

Iarba asta multa si frumoasa se afla sub bolta de vie. In stanga, cum ne uitam in imagine, se afla randurile cu vie. Dar strugurii din bolta erau altfel, iar tataie ni-i pastra. Erau struguri pe care el ii numea "Tata vacii", un soi cu boabe mari, roz si foarte dulci.
Aici sub bolta aveam voie sa aducem copii si sa ne jucam cu totii. Imi aduc aminte ca aveam un joc, de fapt nici nu stiu daca era un joc, in care mai multi copii ne luam de mana, intr-un sir fiind asezati cu totii si ne invarteam. Din cauza rotirii prindeam viteza din ce in ce mai mare, iar.ideea era ca ultimul copil din sir, care era cel mai expus, sa reuseasca sa se mentina pe picioare cat mai mult, lucru deloc usor.
Ei bine, intr-o zi l-am adus la joaca si pe un baiat cam bataus, cam obraznicut si l-am provocat la acest joc, noi, restul copiilor, fiind vorbiti dinainte sa ne invartim cu toata forta, stiind ce ar putea pati. Voiam numai sa-l speriem putin ca sa ne lase in pace pe viitor.
Noi i-am propus, el a acceptat, noi ne-am uitat complice unul la altul stiind ce aveam de facut, ne-am luat de maini si am inceput sa ne invartim cu toata puterea noastra.
Prima tura a fost usoara, a doua tura a inceput sa mearga cu pasi mai mari, la a treia tura avea momente cand nu mai atingea pamantul cu picioarele, iar la a patra tura a inceput efectiv sa pluteasca peste florile de la marginea ierbii, urland cat putea de tare sa ne oprim.
E, dar nici opritul nu era usor, ca aveam viteza mare si depindeam unul de altul. Asa ca n-am mai apucat sa ne oprim, iar baiatul nostru a zburat prin peretele boltii si a aterizat direct in vie, urland cat il tineau plamanii. Ne-am luat o cearta de la mamaie, dar de atunci acel baiat s-a mai potolit cu noi.

Camera buna din fata :). Minunea minunilor, camera lucrurilor frumoase, camera in care nu prea aveam voie atunci cand eram copii. In furiile adolescentei, cand aburii independentei ne dadeau tarcoale, aceasta a fost pe rand camera mea si apoi a lui Cri, fratele mai mic, nascut imediat decat mine. Dupa ce a trecut si aceasta perioada si noi ne-am luat locul in camerele folosite zi de zi.
In fiecare toamna tataie ne pastra cativa ciorchini din aceasta vie si ni-i dadea cand erau atinsi de ger si smochiniti. O adevarata delicatesa pentru noi, erau foarte, foarte dulci.

Gutuiul batran care facea fructe cam cum voia el. Intr-un an mai multe, in altul mai putine. Dar in fiecare an mamaie punea gutui in geam in camera mare (alta decat cea din fata. aici, in camera mare, sus pe sifonier punea cozonacii proaspat facuti pentru Craciun, nuci si piersici facute din aluat, atat de bune si pareau atat de adevarate colorate de ea, piscoturi si alte bunatati pe care le mancam in acea perioada. era o nebunie de mirosuri acolo: gutui, prajituri, aroma de nuca si vanilie, miros de cozonaci).