V-am mai zis ca îmi plac diminetile linistite. In repetate rânduri cred ca am scris-o… Genul ala de dimineti in care ma dau jos din pat, mănânc fără sa aud vreun om bodoganind pe lângă mine, îmi beau cafeaua zăcând pe canapea. Cu o carte, de preferat.
La plaje cu nisip fin si însorite nu mai visez de mult. Adicatelea sa fiu acolo intr-o dimineata linistita. Momentan nu mai visez nici la mine acasa sa am o dimineata linistita. Astept sa mă întorc la mubca ca sa beau o cafea in ritmul meu si fără sa fiu nevoita sa car vreun copchil in brate.
Pe de alta, nu or fi ele linistite, dar sunt amuzante. Poate nu pe moment, dar dupa cateva ore cand îmi trec nervii mă cam pufneste rasul.
Dar sa va povestesc despre dimineata asta. Dimineata care a urmat unei nopti… interesante.
Ora 7.30, ora la care suna alarma, ne-a surprins in formula următoare: Bulbuc cu fundul in sus in mijlocul patului; eu pe marginea patului, cumva in diagonala, dormind pe perna de alaptat, pe spate; Gulie pe burta peste mine; Mr. G recent reatipit pe canapea.
Suna alarma. Bulbuc reactioneaza cu incetinitorul, cere tzitzi. Ii dau ce vrea, suge, eu mai motai in timpul asta. Termina, se ridica in fund si ma intreaba „ce-i asta?!”. Ridic ochii si îmi cad cu zgomot pe o pata mare si uda in pat.
Super! Îmi amintesc ca scutecele rezista ele 12h, dar la copii de 2 ani care nu beau lapte cu nemiluita noaptea.
Cu creierul molusca si adormit, dau jos Gulia de pe mine si o proptesc in perna de alaptat.
Iau un scutec pentru Bulbuc, o dezbrac si de rochia cu care voia sa meargă la cresa si o schimb. (Fata se imbraca de seara cu hainele cu care vrea la cresa a doua zi.) Hai sa o îmbrac cu alte haine. Găsim un tutu, propun vreo doua tricouri, ea nu si nu ca il vrea pe ala alb si arata spre pijamalele lui Gulie. Care au fost ale ei. Si pe care Gulie nu le poarta ca nu ii plac.
Asadar, copchila voia o pijama cu capsuni si pisici ca se vazuse ea intr-o poza din maternitate îmbrăcată cu ea.
Fix in momentul in care incercam sa ii explic / arat ca se prea mica pentru ea ma taie o crampa. Rau. Las copilul urland in dormitor si fug la baie.
Intre timp, Gulia nemultumita ca a fost trantita in perna a fost preluata de tatăl sau. Cand alergam eu înspre baie, el urla pe canapea. Gulie, nu Mr. G.
Asadar, la ora 07.50 amplasarea bipezilor in casa era cam asa: eu pe buda cu crampa mea; Bulbuc in dormitor cu pijamaua de bebelus trasa pe picioare, cu tutu si fără tricou, urland pe pat in dormitor; Gulie urland pe canapea ca fusese trezit si Mr. G neînțelegând ce se întâmplă.
Reuseste Mr. G sa o aduca si pe ea pe canapea. Cu pijama cu tot, normal. Si cere fata sa se vadă in poza in album. I se arata albumul in timp ce Gulie plângea.
Mă despart amical de crampa, preiau Bulbucul urlator. Mr. G ia la plimbare Gulia urlătoare.
Gulie se calmează, Bulbuc nu. Facem poze cu pijamaua, ii arat ca nu poate sa o imbrace, folosesc toate argumentele posibile la ora aia si cu creierul praf. Ea nu si nu.
Acuma nu ca m-ar deranja sa meargă la cresa in pijama. Ca nu ar fi prima data. Dar măcar sa ii fie una pe masura…
Intr-un final ii pun un tricou mai cu forta si ii explica ca poate sa isi ia pijamaua in brate. Ne imbratisam si parca e mai bine. Pleacă la cresa cu o punguța cu litere de polisteren si pijamaua deasupra.
Eu rămân acasa cu un singur urlator. Pe care reusesc sa il adorm. Dar se trezeste dupa 20 minute. Plângând ca nu poate sa doarma. Il pun in wrap si in 10 minute se face liniste.
Dupa cum spuneam, ne plac diminetile linistite. Azi nu a fost una dintre ele…