Pentru Nicolae Crepcia poezia reprezintă un loc aparte, locul unde puritatea se extinde și unde sunt refuzate marile erori ale omului. Trăind într-un loc mirific, la Brotuna, aproape de Munții Apuseni și aproape de natură, frate cu toate anotimpurile în care se întâmplă ceva în istorie, el se dedică științei care permite descifrarea semnelor lăsate în vremuri crude. Umbra lui Avram Iancu sau a lui Horea se mai păstrează pe iarba verde, primăvara, ca o pecete.

Descifrăm câteva teme, idei și spaime: gândul care zboară, are aripi, poemul ce locuiește în vis, iarba verde unde se cuibărește versul perfect, inima, loc al metaforei, iubirea care ocupă trupuri fragile, poemul îngenuncheat în lumină… 

Poezie devine, aproape la limită, religia în care Nicolae Crepcia mai crede, face liber exerciții de purificare, iubire, rezistență, curiozitate, căutarea sensurilor ascunse din fiecare anotimp, viața ca un dar, versul din cuibul luminii. (Note. C Stancu).