Pentru
Nicolae Crepcia poezia reprezintă un loc aparte, locul unde puritatea se
extinde și unde sunt refuzate marile erori ale omului. Trăind într-un loc
mirific, la Brotuna, aproape de Munții Apuseni și aproape de natură, frate cu
toate anotimpurile în care se întâmplă ceva în istorie, el se dedică științei
care permite descifrarea semnelor lăsate în vremuri crude. Umbra lui Avram
Iancu sau a lui Horea se mai păstrează pe iarba verde, primăvara, ca o pecete.
Descifrăm
câteva teme, idei și spaime: gândul care zboară, are aripi, poemul ce locuiește
în vis, iarba verde unde se cuibărește versul perfect, inima, loc al metaforei,
iubirea care ocupă trupuri fragile, poemul îngenuncheat în lumină…