O TAIETURA DE AUR SUB SEMNUL
DIVINULUI
Nicolae Uţică are loc de
vieţuire în Valea Jiului, la Petroşani, aproape
de locul fierbinte, acolo unde hârtia stă să ia foc, acolo unde
oamenii caută un sens vieţii, acolo unde s-a
inventat un pustiu şi sunt ameninţaţi că vor trece din nou
de Marea Roşie, de tunelurile acestui ev . L-am
văzut pe poet îmbrăcat în trupul său de toate zilele, străduindu-se
să rămână „contimporan cu Dumnezeu”, ascunzându-şi chipul sub o
pălărie, poate a purtat cândva o mască de aur, uitată de vreun
faraon la Petroşani. Din păcate faraonii nu pot uita şi piramidele
de îndurare la Petroşani, dar Uţică şi-a propus
un recensământ al celor care sunt apţi pentru intrarea în pustie, o
numărătoare a numărătorilor care se fac mereu şi unde mereu unii
sunt lipsă.
 |
| N. Uțică |
Se pare că nu trebuie să privim
la faţa omului, mai bine am privi la rodul lui, de aceea când mă
gândesc la poetul Uţică am senzaţia unei călătorii nesfârşite în
seară, o seară care nu se mai termină şi ea, o seară în care putem
pune la cale inventarea lumii din nou, o lume mai bună, trecută
prin deşertul cuvintelor umbroase. Pentru poet
cuvântul înseamnă sămânţa, este o definiţie simplă, asumată cu
toată forţa sa spirituală, de la această sămânţă născându-se o
lume, cu rădăcina înfiptă-n. gând.
Există în volumul de versuri
Numeri – Numbers – Nombres, Editura Călăuza v.b - Deva,
1999, semnat Nicolae Uţică, o frică eternă în faţa timpului,
salvatoare, vindecătoare, a timpul care ne scapă printre degete,
timpul care ne spală de erori, timpul care ne iartă. De aceea poate
poetul aşteaptă ca mare să vină la cina cea de taină a potrivirii
secundelor o dată la o sută de ani. Marea, infinitul, albastrul,
iată eternitatea care poate să dea erori pentru om,
eternitatea care tace.
L-am privit pe poet la fată şi
am avut senzaţia unei tăieturi de aur, ochii săi exprimau
această şansă, dar imediat am înţeles că cel mai bun răspuns este
mereu o întrebare. Muşchii feţei - treizeci şi trei plus
şaptesprezece, iată şansa de a fi rupt din har, printr-o tăietură
directă, simplă.
In faţa mării
Uţică găseşte covorul pe care poate păşi în cer. Cât efort pentru o
mare care să fie la dispoziţia omului. E omul stăpân? Răspunsul
abia se poate da, există o singură condiţie, poetul o sugerează -
rămâi în serviciul “ întâiului “ .
Dar şi muntele este pentru poet
semnul discret al sacrului, o rătăcire a unei fărâme izvorâte din
cer, care luminează faţa. Intre toate se
aşteaptă „armonia veşniciei”, iată sensul.
Autorul, ca stăpân peste
cuvintele sale pământeşti, a încercat variante ale volumului de
versuri în limba engleză, în limba franceză, intr-un efort de a
evada din timpul acesta strâmt pe care îl trăim mereu sub semnul
fricii de uitare. Uţică încearcă împăcarea cu moartea, priveşte
fotografia în cele o mie de dimensiuni şi nu numai, o fotografie
totală. Mereu aceeaşi nesiguranţă în faţa erorilor de timp din
timpul vieţii: „M-am născut mai târziu. Probabil
în mileniul următor.” Din fotografia pe care o iveşte, autorul
descoperă măreţia creatorului care are Calea Lactee în buricul
degetului arătător. Haosul aparent, destinat doar firii omeneşti,
este tăria creatorului. Acest haos ne provoacă, ne solicită
imaginaţia, creaţia, fantezia, nu putem rămâne izolaţi în destinul
nostru. Dar există puntea, un capăt se află sub
umărul stâng. Iată şansa,capătul acesta de sub umărul
stâng.
…în mijlocul vieţii în ruină,
există conversaţia cu Dumnezeu, o fereastră deschisă în coroană, în
spirit, există sursa de alimentare pentru eternele întrebări ale
omului, dar care sunt puse mereu prea târziu.
Si totuşi există răspunsuri, un
măr în cădere, sărutul lui în cădere, ne dă argumente, argumente
existenţiale. Da, simpla cădere a mărului, câtă speranţă!... E
clipa de har, ceva ce nu merităm mereu, ceva ce primim mereu, între
masca de aur şi tăietura de aur există o mare diferenţă, darul fără
de plată a semnului de început, creaţia... Veşnicul atom depune
mărturie pentru noi. Existăm. Totuşi orologiile au erori, marea
niciodată...
Uţică a scris cu sufletul
conectat la stea această carte. Limba este un pretext, dar există
momente în viaţă când harul se apleacă asupra noastră cu limbi de
foc – „Geneza mea relativ tardivă a fost consemnată după ce
o limbă de foc despărţise cerul de
ape”.
Am să strig în seară unui munte,
mării, timpului, îmi va răspunde poetul
Uţică...
Numeri, o
numărătoare în pustiu, sub limbi de foc, sub semnul Cuvântului, sub
armonii... Totuşi în Valea Jiului ca în Babilon,
o numărătoare a primelor amintiri...
Oare cât răbdare există într-un
volum de poezie?!
CONSTANTIN STANCU
