...nu am văzuto de 50 de ani. Îmi părea că avea aceleași gesturi de copilă și voiam să cred că e ea. Și era. Tot aceași femeie dar acum, parcă îmi era mai greu sa intru în vorba cu ea. Știam că acum discuțiile se pot rezuma doar la simple conversații ca între prieteni sau ce am realizat într-un jumatate de secol de când nu ne-am mai văzut sau câți copii sau nepoți avem. Cel putin, eu așa gândesc acum.
Acum 50 de ani aveam atâtea nebunii să îi spun, să o mint frumos, să îi spun vorbe frumoase, dar care poate nici eu nu le credeam. Și m-am decis să intru cu ea în vorbă. Am mers la ospatar și l-am rugat dacă poate să îmi aducă un meniu pe care sa il duc eu la masă. Stiam că este singură pentru că în fiecare seară lua masa acolo, singură. Am luat meniul și i l-am dus. Nu l-am pus pe masă, am zis direct, azi o să mănânci doar cea mai pufoasă branză... știam că îi place și asta e replica care o foloseam când nu știa ce să mănânce... acum 50 de ani.
Amândoi eram fani branza, dar de data asta eram sigur că ea nu își va da seama că sunt eu. Și-a ridicat privirea și m-a privit lung... parcă au trecut 50 de ani prin fața noastră. Răspunsul a fost șocant: "Așează-te". Acum eu nu mai știam ce sa zic. M-am pierdut ca la 15 ani și îmi plăcea asta. M-am așezat și bineînțeles, toate discuțiile noastre au fost despre timpul care a trecut. Din păcate nu știam cât va mai veni, vorbeam cu ea ca și cand ieri ne-am văzut prima dată pe strada noastră prăfuită...
Ma prindea de mână de fiecare dată când conduceam, când călătoream, când plângea, când rădeam și când...
-------
Sună alarma... m-am trezit și totul a fost despre o fată pe care defapt o am lângă mine și acum... Una care mă trezește dimineata ca acum cinci ani și care îmi gătește tot timpul ca la 15 ani... dar îmi place. Mă bucur că a fost doar un vis, sper să nu se îndeplinească...