Suntem atraşi de poveştile călătoriilor mari, fie ele pe ape ori pe pământ. Călătorii care, prin poveştile lor incredibile, devin epopei epice.

Cea mai cunoscută călătorie epică este rătăcirea pe mări a lui Ulisse la întoarcerea sa din Troia spre micul regat din insula Ithaca.

O poveste la fel de frumoasă poate veni de la pelerinajele spre Santiago de Compostella. Cu Sfantul Apostol Iacob ajuns prin ţinuturile spaniole… şi o poveste poate deveni chiar şi un pelerinaj în sine.

Dar sunt şi poveşti de călătorie care deabia urmează să pridă contur şi apoi să fie spuse. Spre exemplu o străbatere transilvaneană a ,,Viei Carpatica” propusă de Tiberiu Uşeriu…

Şi, de ce nu, o călătorie de-a dreptul epică, de străbatere dealatul a Dobrogei, de la Complexul lagunar Razelm-Sinoie şi până la Dunăre, laGalaţi…

Şi o dată pornit la drum, vei înţelege că îţi trebuie aproape o săptamână ca să vezi cât de vastă e frumuseţea Dobrogei şi o altă săptămână ca să dai samă despre toate acestea.

Vineri 3 mai 2019

Am trecut Dunărea cu bacul mic, la ora 5,30 şi pe malul celălalt ne-a luat un microbuz de Constanţa. Deocamdată în maşină eram doar noi trei, Tody Maxim, Emanoil Anton şi cu mine.

Am mers două ore până la punctul Două Cantoane şi am înţeles că la întoarcere tot acest drum va trebui să-l parcurgem pe jos, ca porumbeii aceia voiajori care, şi ei ca noi, veniseră acasă tot aşa, pe jos.

Ajunşi la drumul Tulcea-Constanţa, la staţia Rompetrol, ne-am ajustat harnaşamentul, cortul de 3 persoane împăţindu-l între noi.

Ca să ne facem curaj am gustat din pasca lui Tody şi din cozonacul lui Emanoil. S-au jurat fiecare că erau produse personale, hand made…

Pentru început am mers cam 2km pe drumul spre Beidaud, pană am ajuns pe muchia dealului, la drumul de eoliene.

Stepa dobrogeană ne întâmpina cu braţe de flori: in sălbatic, garofiţe mici-mici, trei-fraţi-pataţi şi alte neamuri nu de flori, ci de floricele, căci în stepă viaţa e grea şi aspră.

De pe Dealul Caugagia 196m alt. am fotografiat cu teleobiectivul oglinzile subţiri ale lacurilor Goloviţa, Ceamurlia şi Smeica.

Am coborât spre NV cu nerăbdare, să găsim lanurile de bujori de pădure promişi pentru începutul lui mai dintr-o altă tura din aprilie, dar atenţi şi la numeroasele broaşte ţestoase care ,,ţâşneau” din iarbă.

Un ciopor de 3-4 caprioare ne-au traversat cărarea, arătându-ne că frumuseţile sunt şi altele, din cele nebănuite…

Am mâncat în acelaşi loc ca acum două săptămâni, dar cu noduri, pentru că dezamăgirea era deja imensă: bujorii nu se grabeau deloc să înflorească. Doar unul care ieşise piţin din rând era puţin îmbobocit.

În pădurea de carpiniţă am fotografiat poroinic cu flori ca nişte fetiţe cu şalvari cu picăţele şi poroinic ,,omuleţii goi”.

Până să traversăm un drum de carieră am mers printr-o pădure deasă, prin cântecele zecilor de păsărele: cinteze, ciocârlani, pitulici, mierloi.

Prin boscheţii din marginea drumului de carieră am ieşit debuşilea, gestul nostru părând maidegrabă un act de pioşenie în faţa frumuseţilor naturii, frumuseţi cu care divinitatea ne răsplatea astfel cutezanţa de a porni la un drum aşa de lung.

Sectorul cu stânci roşii de deasupra localităţii Camena a fost unul dedicat fotografiilor de tot felul: peisaje verzi, portrete cu oameni încântaţi, floricele de piatră.

De pe stâncile de riolite am aterizat direct la mesele din faţa crâşmei din Camena. (Denumirea asta românească, a cărei intransigenţă se vede şi doar din scrâşnetul de consoane: ,,crâşmă”.)

La masă… ca la masă: salată de icre, ceai de tuborg, aşa, pentru oameni fini, dă oraş…

Văzăndu-ne tot calabalâcul scos din rucsaci, lucruri multe, de parcă dădeam cu var în casă, familia de patroni ai localului a venit să schimbe cu noi câteva gânduri de bine şi să ne felicite pentru modul cum luăm noi astfel viaţa, ,,a la legere”.

Când ne-am reluat calea, am văzut că suntem însoţiţi de un localnic care nu ne avertizase în niciun fel că intenţioneaza să meargă pe mai departe alături de noi.

,,Am auzit că mergeţi la Mânăstirea Uspenia şi acum merg o bucată de drum cu dumneavoastră ca să vă arăt bariera verde, pe unde trebuie să intraţi în pădurea Camena.”

A mai subliniat că el nu era un fiteşcine, ci era cioban cu oi… şi nu din cel angajat.

Prin pădure am mers muuult şi bine, cu cântece, cu surle şi trâmbiţe, ca o oştire otomană plecata în campanie spre Moldova.

Drumul a fost drept şi bun, doar că după vreo 5km, când trebuia să coborâm brusc în Valea Slava, o răspântie desparte calea în două direcţi diametral opuse, dreapta-stânga. Bine, şi noi, belgienii, cei care vrem să ajungem la Mânăstirea Uspenia, pe unde o apucăm?!…

Aşa că am prins un marcaj forestier bandă roşie, a cărei direcţie nordică ne convenea de minune. Imediat sub noi s-a conturat o vale cu arbuşti de mojdrean şi soc, dar şi plină de urzici.

Şi doar o minune a făcut să-mi arunc un ochi spre versantul drept al văii: bujori!…

De fapt un singur bujor, deci şi acesta ascuns într-un loc imposibil de găsit.

Poze, poze şi iar poze. Nu ştiu ce avem, parcă ne-am ţăcănit cu toţii cu aceşti bujori din Dobrogea…

Aterizarea a fost exact în drept cu mânăstirea, lucru care a venit să certifice încă de la început bunul nostru simţ de orientare, atribut, calitate, înzestrare, care pe drumurile încâlcite din pădure din zilele următoare avea să se ridice la rang de artă…

La Uspenia era slujba de vecernie de la ora 17. Am patruns uşurel în biserică, trădaţi repede de un scârţâit ca de vaiet al uşii vechi şi grele.

Ne-am aşezat obosiţi în strane şi am ascultat pioşi glasul diaconului pitit în altar: ,,Razvâite… şi nu mai ştiu ce zicea!…”

Şi iarăsi ,,Razvâite…”.

Slujba era în limba slavonă veche, iar părintele-cântăreţ nu era altul decât cunostinţa noastră mai veche, parintele Valentin de la Carcaliu…

Într-o jumatate de ceas am îngheţat-sloi în biserica rece.

Am pus cortul sub stejarul secular din spatele mânăstirii, iar seara am venit din nou în curtea mânăstirii, pe băncile singuratice, pentru a asculta tăcuţi liniştea înserării.

E suficient să priveşti ceva mai mult timp un peisaj oarecare, pentru ca el să devină interesant.

Totul e extraordinar de simplu şi parcă nu-ţi mai trebuie nimic în afară de ceea ce eşti.

Încet-încet începi să înţelegi că poţi obţine prin simţuri ceea ce, poate, nu ţi-a fost dat prin credinţă. Astfel poţi afla singur că sacrul există şi în natură, că divinul poate fi privit uneori direct în ochi.

Asta până când s-a lăsat întunericul şi a început spectacolul: chiar în stejarul nostru a cântat toată noaptea privighetoarea (privighetoare vine de la ,,a priveghea”, adică de priveghi, a sta la slujbă toată noaptea), a strigat o bufniţă din clopotniţă şi au schelălait şacalii pe ambii versanţi ai văii.

Câteva fotografii din prima zi.

Răsăritul zilei de vineri 3 mai văzut de pe malul drept al Dunării, înainte de a urca în microbuz.

La intersecţia de drumuri numită Doua Cantoane, pregatiţi de întâlnirea cu Dobrogea.

Din drumul spre Beidaud prindem traseul spre eolienele de pe Dealul Caugagia.

De pe Dealul Caugagia, vedere spre complexul lagunar Razelm-Sinoe.

Superîncântaţi de vremea bună, dar şi pentru că am depaşit segmentul de pădure deasă de la Caugagia.

Urcuşul lejer spre riolitele roşiatice de la Camena. Cerul e limpede şi vremea destul de buna, nu? Daca ne gândin că în Bucegi ninge de rupe…

Tody în zona poate cea mai spectaculoasă a Podişului Casimcei: stâncile de la Camena.

Dobrogea cât vezi cu ochii!… Jos se vede drumul spre localitatea Camena, iar în spate codrii nesfârşiţi de la Babadag, plini şi ei de bujori de pădure, căci acolo e chiar şi o rezervaţie naturală.

Mărimea rucsacului e un amanunt de care uiţi repede când e vorba de asemenea peisaje…

Pădurea de cărpiniţă şi drumul de pământ spre localitate Altân-Tepe (Dealul de Aur), unde a fost odată chiar o mină de aur…

Capătul nordic al satului Camena (Camena=Piatră, în limba bulgară). I

În centru se vede drumul pe care am mers noi spre Mânăstirea Uspenia.

Culmea stâncoasă se termină brusc în mijlocul satului. În prezent Camena e un sat de aromani, după schimbul de populaţii din anul 1940, la cedarea Cadrialterului de către Regatul României, când bulgarii din sat au plecat definitiv.

La sala de lectura a Bibliotecii Academiei din Camena. Se vede un academician cu costum şi cravată, dar şi localnicul care a mers cu noi pană la bariera verde.

Intrarea în pădurea verde, lată de vreo 5km pană la Uspenia.

Întalnirea multaşteptată, şi de aceea emoţionantă, cu primul bujor de pădure…

Catedrala episcopală de la Mânăstirea Uspenia, mânăstire lipoveneasca de rit vechi.

Biserica singura cu rang de catedrală din mediul rural din România.

Stejarul sub care am pus cortul în prima noapte. A fost scena (cu luminile stinse) pe care a cântat toată noaptea privighetoarea.

Sâmbătă 4 mai 2019

A doua zi am pornit dis-de-dimineată pe drumul de pământ din dreapta, la contactul lanului de grâu cu pădurea.

M-am oprit în loc şi doar după ce a trecut Tody, i-am arătat ditamai şărpălăul pe iarba din marginea drumului. Era totuşi un inofensiv şarpe de apă…

A promis ca pe viitor să fie mai atentă la tot ce mişcă în natură şi deodată strigă: ,,Gigi, bujori, muuulţi, nu unul!”

Am lăsat cu toţii rucsacii în drum şi am trecut la vaste şedinţe foto.

Tufele erau la marginea de sus a unor poieniţe expuse spre soare şi de aceea bujorii înfloriţi erau mai numeroşi.

Unde lanurile de grâu se sfârşeau, acele ,, curături” specific dobrogene, ca nişte golfuri agricole împlântate în inima padurii, am părăsit drumul de pământ şi am ales să mergem prin zăvoiul de pe marginea pârâului Slava.

La Başpunar (Fântâna Mare) am desjugat din nou la magazinul alimentar şi am dat pe gâtul sfârâind câte o bere bună. Se ştie că medicul recomandă ca niciodată să nu mănânci pe stomacul gol…

Deşi are un nume anterior de origine turcească, cum deja ne-am obişnuit, şi anume Başpunar, satul Fântâna Mare a fost locuit chiar şi în timpul administraţiei turceşti de o comunitate destul de izolată de cerchezi, veniţi, numai Dumnezeu ştie de unde.

Atunci vatra satului era mai spre aval, în locul numit ,,Taca”.

După prăbuşirea imperiului otoman, cerchezii au plecat de aici şi în locul lor au fost aduse vreo 50 de familii de bieloruşi, care anterior trăiau pe moşia unui turc, undeva, pe la Caugagia.

… Iar în prezent o parte din locuitorii din Fântâna Mare sunt haholi, o ramură sudică a ucrainenilor.

Câte seminţii s-au mai perindat şi pe pământurile astea!…

Asta îmi place la Dobrogea, că trecutul e învăluit într-o nebuloasă, un văl de negură din care istorie se relevă doar sub formă de poveste…

Trecem prin locuri uitate de lume, aşezări omeneşti în care de mult nu se mai întâmplă nimic. Unde multe dintre case sunt lăsate de izbelişte, părăginându-se fără mâna gospodarului plecat, plecat doar o fugă, pe ,,afară”, sau poate pentru totdeauna, ,,dincolo”.

Pe multe case pustii, dar parcă nu căzute de tot, stă scris: ,,de vânzare”. Cel plecat sperând că un altul i-ar putea lua locul. Speranţe deşarte. În tot locul.

Poate că nenorocul Dobrogei e că prin aceste colţuri uitate de lume nu şi-a aflat (încă) seminţia neamului vreun prinţ dintr-un Regat Unit…

Se vede treaba că după Dragalina şi Ardeal le va veni şi altor sate dobrogene rândul…

Vinovaţi de întârziere, poate singurii vinovaţi, iubitorii de autentic, de eternitate născută la sat, nu vor mai găsi în stepele dobrogene decât ruine şi dezolare. Şi, în cele din urmă, nimic să mai amintească de oameni.

Poate doar o gradină plină de buruieni, cu o tufă sălbăticită de trandafir încă mirositor şi o viţă cu frunze mici, ca de iederă, atârnând de crengile unui prun uscat din-picioare.

Ca-ntr-o ,,Guernica” a lui Goya…

Din capătul celălalt al satului am prins mai întăi un drum forestier, urmând ca doar amintirile vagi din altă tura să ne conducă pe adevăratul mal al Slavei. Asta pentru că în susul văii se adunau mereu numeroşi afluenţi, aşa că de fiecare dată trebuie să alegem unul dintre aceştia pentru a fi urmat pe mai departe.

Şi am ales, am ales, până am cules…

După alte 4-5 cesuri de mers prin pădurea monumentală (,,au mers, au mers, şapte strofe şi un vers, două strofe le-am şi sters, căci erau tot despre mers…”), în loc să ieşim, cum era şi normal, la Schitul Înălţarea Sfintei Cruci, am ieşit la Înălţarea Sfântului Releu de la Topolog, adică vreo 7km mai la sud…

Acuma pe bune, mi-am făcut cruce, ca în faţa unui altar: nu se poate asa ceva!… în loc să ieşim la schit, suntem la dracu în praznic!…

Iar localitatea Topolog se distingea abia undeva în dreapta, depaaaarte, şi asta dacă ai halit ceva geoagrafie a patriei printr-a patra, ca să ai un pic de habar pe unde te-ai putea afla.

Două ceasuri şi jumătate ne-au trebuit pentru a ajunge în Topolog.

Dar ce final de zi!…

Am tras la ,,Pensiunea Codru”… Cina la măsuţele de pe gazonul din curte, duş fierbine, paturi moooi…

Câteva fotografii din cea de-a doua zi.

Gata de drum, cu plecare de la Uspenia.

Un peisaj dobrogean prin excelenţă!…

Bujori de pădure pe malul stang al Vaii Slavei.

De unde roşul acesta aprins, într-o mare nesfârşita de verde?!…

Tablou cu o muză iubind florile… Hai, ziceţi repede un pictor Italian renascentist!…

O clipă de aur pe o bancă, în liniştea verde…

Sălcii pe firul Vaii Slava, râu care e atat de mare, încât nici nu apare în peisaj.

Cantitatea de energie e direct proporţională cu diametrul. Mai ţine minte cineva formula?…

Un cal plin de expresivitate, ce degaja nobleţe, într-o Dobroge parcă prea mosestă şi prea împăcată cu sine… O Dobroge prea ca la ţară!

Pegasus, cu intentia vădită de a-şi lua zborul spre nori.

O privire de sus, deci superioară…

Masa de a doua zi, masă mânăstirească, adică de la ora 11, la Başpunar.

Casă a ucrainenilor haholi din Başpunar.

Bulevardul central din Başpunar.

Prima scoală romanească, din vremea lui Dosoftei, August Treboniu Laurian, treburi, socoteli, alea, alea… Am crezut că e staţia de epurare a apei din Başpunar.

Noi credem că numele străzii se potriveste… Mama Omida, Mama Campina, Mama Mercedesa s-au pensionat de mult… A ramas peste vescuri doar numele strazii.

Pe drumul de ieşire din Başpunar.

O pădure de carpen pe valea paraului Slava. Ingredientul cel mai importatnt al întregii ture a fost verdele-crud…

Nimic nu poate fi perfect! Aşa că o bură de ploicică prin padurea verde e aproape binevenită.

Tody şi fericirea când ploaia se sfârşeşte şi soarele răzbate din nou printre copaci. (Poate că e cea mai frumoasă fotografie a întregii ture! Despre verdele acesta fericit e vorba în Dobrogea la început de luna mai.)

Rătăciţi în verde.

Amfiteatrul de formare al Văii Slava.

Ne-am facut cruce când am vazut că am ajuns din greşeală la releul militatr de la Topologu…

Republia Islamică Iran. Palatul unui maharajah. Parcă aşa ceva vrea să spună această imagine…

Lungul drum spre localitatea Topologu, printr-o rarişte de stejari. În spate e parcul eolian de la Topologu, pe unde vom merge noi mâine.

,,Şi-au mers, şi-au mers, Şapte strofe şi un vers… Două strofe le-am şi şters, Căci erau tot despre mers…”

Mergem pe dealurile de deasupra satului.

…Ca într-un zbor deasupra unui sat cu cuci, sau cu curci…

Statuia lui Mihai Viteazul din Topologu. Nu mai ştiu, ,,pohta ce-a pohtit-o” voievodul era şi despre Dobrogea?!…

Deci da, la finalul unei zile ameţitoare încercăm să redevenim oameni normali…

Duminică 5 mai 2019

În dimineaţa celei de-a treia zi am pornit la drum la ora 8. E vorba de o oră fixă, pentru că băiatul de la pensiune ne-a promis aseară că ne duce dimineaţa cu maşina până în celălalt capăt al satului, de unde începea traseul noastru printre eolienele din parcul Topolog.

Şi unde sunt mori de vânt… e şi vânt.

Totuşi pe lângă vânt mai deranjantă era o mâncărime din zona lombară: ,,da, Gigi, e o căpuşă…”

E trofeul meu cu numarul 11. Dar nu numai din Dobrogea, pentru că am adus capuşe şi din Grecia şi din Bulgaria. Am lăsat-o s-o operăm cu acetonă înainte de masa de la ora 11.

(Parintele Serghei de la Uspaenia, ne-a spus că ei mănâncă doar de două ori pe zi, la orele 11 şi 17, şi aşa am încercat să facem şi noi.)

Din zona somitală a parcului eolian Topolog privirea poate răzbate până departe peste peisajele dobrogene. Identificăm satele din vastul podiş al Casimcei: Sâmbăta Nouă, Luminiţa, Meşteru, Măgurele, Dorobanţu, Făgăraşul Nou şi Cârjelari.

La Cârjelari trebuia să ajungem şi noi, dar bineînţeles că ne-am mai ratăcit o dată, printr-o pădure de nuci parcă vrăjită, cu un pârâu ce curgea mai întâi în semicerc, apoi într-un cerc perfect…

Doar forţa centrifugă a fost cea care ne-a scos într-un final într-un lan vrde de grâu, unde ne-am bucurat de o adevărată lano-terapie.

De la Cârjelari ţinem un drum prin pădure până la o stână ridicată lângă o fântână cu cumpană.

Câinii veneau să ne mănânce, iar noi îi sfătuiam pe cei din spate: ,,Nu mai veniţi şi voi peste apă, n-are niciun rost!…”

Ruinele nu pot fi suspectate niciodată că ar putea fi false. Falsul ar trebui săvârşit de către cineva. …Şi într-un pustiu nu s-ar găsi nimeni dispus să realizeze un fals.

În schimb un pustiu te-ar putea minţi (frumos, cu Fata Morgana…) şi numai pentru a te face să mergi tot timpul mai departe. Ceea ce nu e tocmai rău, căci face din amăgire ceva vital.

Ultimul sat de dianinte de a intra cu totul în Dobrogea de Nord este General Praporgescu, fostul Ac Cadâna.

In izvor puternic a fost cel care a înlesnit aşezarea oamenilor pe aceste locuri aride.

De la satul General Praporgescu băgăm vreo 3km de mers în gol pe şoseaua asfaltată.

Suntem hâiţi de atâta mers de la Topologu, dar trebuie să fim la ora 17 în centrul localităţii Mircea Vodă, pentru ca Valentin Boldea să o preia pe Tody şi să o ducă acasă, la Galaţi.

Prietenii noştri mecanturişti tocmai se întorceau de la o tură de căutat bujori înfloriţi la Trestenic şi lucrul ăsta a fost o oportunitate de nota 10 pentru Tody de a-şi încheia tura noastră de 3 zile in Dobrogea. Până la Mircea Vodă deocamdată.

Emanoil şi cu mine facem aprovizionarea pentru încă 3 zile, asta pentru că de la Mircea Voda la Jijila, cale de aproape 55km, nu vom avea localităţi pe traseu, ci doar un izvor sub Vârful Ţutuiatu…

Aşa că, rămaşi în doi, ieşim din sat pe la un izvor cu sălcii şi urcăm în platoul Pietrele Bălane printr-un canion de leoss.

După alte două ceasuri şi jumătate suntem sub Vârful Echiştea, unde punem cortul pentru a treia noapte.

Câteva fotografii din cea de-a treia zi.

Un pustiu nu se străbate în grabă, ci se asimilează prin iubire… Tody a fost cel mai important om al turei, pentru că ne-a salvat prin zambet, când noi eram disperaţi în rătăcire…

Românismul nu a supravieţuit viteregiei veacurilor prin vitejie, prin stiinţă şi tehnologie, ci printr-un neobosit păstorit. O ,,iurtă” dobrogeană…

Prin parcul eolian de la Topologu.

Aici putem fi oriunde, undeva în Dobrogea.

Valea ascunsă a pârâului Aiorman, cel care îşi are cursul până la Braţul Măcin pe direcţia faliei geologice Peceneaga-Camena.

De pe marginea Podişului Babadag, vedere spre Dobrogea de Nord.

Laguna Verde.

Uriaşii de La Mancia. Locurile un a copilarit Dan Chihote de la Mancia.

Lano-terapia cu spice de grâu. Pe aici o fi drumul spre Galaţi?!… Suntem în grafic?

În hotarul sudic al satului Cârjelari.

Drumul cu parfum amărui, parfumul florilor de păducel.

Stâna de pe valea pârâului Omurlar, pe locul fostului sat Dragalina, fost Omurlar.

Vechea Fontana di Cumpăna a satului Omurlar.

Mersul pe asfalt e un fel de mers în gol, de parcă picioarele ar merge singure, chiar daca eşti frânt de oboseală.

La Mircea Vodă, sărbătorind victoria din cele trei zile trecute, înainte de clipa de despărţire de Tody Maxim.

Ciobănescul de stepă…

În Dobrogea orice izvor e ca o minine!… Iar peisajele dobrogene sunt deadreptul minunate!…

Locuri unde liniştea ţine de o vesnicie…

Canionul în leoss de la ieşirea din satul Mircea Vodă.

Tablou cu stejar, capre şi căpuşe. Trebuie doar să ştii să vezi…

Ciobanul Vasile Pamfil de pe Echiştea m-a rugat sa-i trimit şi lui poza pe Facebook. Pe bune, chiar el m-a rugat să-l pozez, asigurându-ma ca are profil pe reţeaua de socializare. Avea şi semnal, dar cum ne grăbeam să punem cortul…

Luni 6 mai 2019

A patra zi avea să fie piatra de încercare pentru orientarea în Munţii Macin, munţi cu o lungime de circa 55km şi aproape în întrgime împăduriţi.

La 6,30 ieşim din cort şi strângem cu atenţie pentru a nu pierde ceva în rafalele de vânt, iar peste o oră suntem dincolo de Echistea, afundaţi în silvostepa dobrogeană.

Cu siguranţă în acest segment al turei ne-am dat examenul de excelenţă în orientarea în teren împădurit, fără vizibilitate, şi în plus fără gps, fară hartă şi fără trasee marcate.

Doar din când în când mai foloseam busola, pentru că nici nordul nu mai intuiam unde se află…

Bornele silvice numerotate şi marcajul cu litera ,,H”, hotarul dintre ocoalele silvice Cerna şi Nifon ne-au fost singurele elemente de certificare a faptului că încă suntem pe drumul cel bun, adică pe drumul de creastă al Munţilor Macin.

Când drumul a dispărut cu desăvârşire, am fost nevoiţi să înnotăm prin lanuri de cucută înalte cât noi, urmărind ,,H” de pe copaci.

Pe la ora 16, când am ieşit în poieniţa de sub Vârful Moroianu II, nu ne venea să credem ochilor… Pentru că nici nu băgasem de seamă când am trecut prin vârfurile Cardonu, Vinului, Stâna Oancei, Cozluk etc.

Dincolo de Moroieni eram ca şi acasă, aşa că lipsa adrenalinei ce ne hrănea simţurile de orientare a facut să ni se instaleze o foame aproape nevrotică, venită din stresul în care am mers mai bine de 8 ore.. Sau poate că se apropia ora de masă mânăstireasca, de la 17…

Am mâncat La Băncuţă, înainte de Şaua Ghinaltului, după care am urcat domol Vârful Ţuţuiatu. Pe vârf am făcut pozele oficiale, apoi am coborât spre Izvorul Italienilor într-un ritm domol, având în suflet un simţământ casnic, vent din gândul că deîndată vom pune cortul şi ne vom simţi, oarecum, ca acasă.

Alegem un loc de cort ferit, sub copacii de dinsus de izvor şi pe la ora 20 suntem deja în sacii de dormit, pentru că afară se pune pe ploaie şi pe vânt.

Supermulţumiţi după reuşita în orientare de peste zi şi de distanţa imensă parcursă, circa 35km, stăm la poveşti pănă spre miezul nopţii…

Câteva fotografii din cea de-a patra zi.

Locul de campare de sub Varful Echiştea din cea de-a treia noapte.

Dimineaţa-devreme pe Muntele Echiştea.

Parcul de eoliene dinspre Cerna.

,,Pe aici nu se trece!”, varianta dobrogeană.

Decăderea câinilor ciobăneşti din Dobrogea se datorează şi lipsei de exerciţiu, bineînţeles, din cauza lipsei de urşi.

Peisaj de silvostepă din extremitatea sudică a Munţilor Măcin, cu straturi de Carapelit.

La intrarea în codrii nesfârşiţi ai Măcinului. Este ştiut că în Dobrogea sunt cele mai întinse păduri compacte din Romania.

În luna mai pădurea dobrogeană e scufundată până la gât în cucuta înaltă.

Greu de dibuit drumul cel bun prin atâtea bălarii! Mai greu e când drumul nici macar nu există…

După un program normal de ,,muncă” de 8 ore ajungem într-o zonă mai cunoscută a Munţilor Măcin

Am zis ca de la Moroianu încolo suntem ca şi acasă… Mie oriunde în Dobrogea îmi pare acasă…

Borna silvică e unde din drumul de culme se desprinde spre stânga (vest) poteca spre Poiana Noastra si Izvorul lui Pralea, pe bandă galbenă.

Emanoil în fotografia oficială de pe ,,Acoperişul Dobrogei”.

Cel mai aproape de cer.

Clipa supremă când pare că pe lumea asta eşti doar tu şi muntele…

Marţi 7 mai 2019

A cincea zi s-a prezentat de la început cam nazuroasă şi întoarsă pe dos: ceaţă şi răcorică. Parcă eram în Făgăraş, ca atunci cand plouă pe creastă de trei zile şi cineva scoate dimineaţa capul din cort şi zice: ,,Ar trebui să facă cineva un ceai!…” Vise, tată!…

Strângem cortul ud, punem pe noi gecile de vânt şi dăm drumu la pas spre Vârful Căpuşa.

Pădurea în ceaţă are un aer de mister şi ai senzaţia că în orice clipă ar putea traversa spaţiul aerian de deasupra potecii o babă-cloanţă călare pe o matură… Şi dacă e o mătură electrică, nici nu o auzi…

Dar nu, fantasme par doar copacii pierduţi în ceaţă, noi până la ieşirea din pădure spre spaţiu mai deschis vedem o căprioară, o vulpe cam distrată, de era să dea peste noi în carare şi un vier de mistreţ, unul înalt în greabăn, pe care l-am întrerupt, se pare, de la masa de diminaţă, căci totul e rămat proaspăt în jur.

De la colţul pădurii urmăm drumul de lizieră peste Chiscura Chelului şi peste Dealul Îmbulzita şi iată-ne ajunşi sub Vârful Sulucul Mare din Culmea Pricopanului.

A urmat, probabil, porţiunea cu cel mai greu urcuş din toată tura de 6 zile. Vreo jumătate de ceas de gâfâit din greu.

Planietatea a aproape întregului traseu a făcut posibila parcurgerea unor distanţe zilnice între 20-35km.

După pozele de vârf şi după o pauză pentru scrutarea deopartărilor, cu peisaje limpezite de ploaie, (Pe Ţuţuiatu încă mai era plafon de nori), pornim să parcurgem şi Creasta Pricopanului.

De sub Vârful Caramalău prindem un drum spre est şi în jumatate de ceas suntem pe drumul de pamânt de pe Valea Jijilei,

La Jijila adăstăm la mesele magazinului din centru şi mâncăm cozonac cu mac, alune sărateşi bem bere.

Cu un căţel somnoros regizăm nişte poze cu sticle de bere golite parca de animălutul somnoros.

Nu am vrut să râdem de ei, ci doar de ochii lui somnoroşi, drept pentru care i-am răsplatit participarea la fotografii cu pateu pe pâine, icre şi cozonac

El zicea că s-a meritat efortul…

Încă 3km pe drumul naţional spre Garvăn şi la un cot al drumului prindem o cărare spre zona cu cazemate de pe Dealurile Bugeacului, cele care se văd şi de pe faleza din Galaţi.

Deci mai avem o zvârlitură de băţ pănă acasă şi încheiem o tură de peste 120km prin inima Dobrogei…

Doar că zona de pe culmea dealului se dovedeşte a fi cam vântoasă şi un mal de pamânt ne dă speranţa că ar putea ridica curentul de aer în sus, ca deflectorul acela de pe puntea de comandă a navelor maritime.

Dar nu, noaptea a fost un chin cu vântul tot mai aprig, cu cortul zbătându-se puternic sub rafalele care nu mai conteneau.

La ora 3,10 am crezut că ne ia pe sus cu totul, aşa că am ieşit să pun şi ancorele suplimentare. Cum eram doar în lenjuurile de noapte, cu polar şi pantaloni de trening, în doua clipe am îngheţat complet.

În schim în cort şi în sacii pufoşi era cald şi bine…

Câteva fotografii din cea de-a cincea zi.

Dimineaţa a cincea la Izvorul Italienilor.

Iată că şi în Dobrogea arşiţa verii poate fii ca în Făgăraş…

Stafia…

O imagine estompată, ca atunci când, din greşeală, stergi un tablou în ulei cu o cârpă cu clor…

Pădurea în care pare că se vede şi aerul…

Pădurea de un verde-ud…

Pădurea dobrogeană în luna mai e, poate, cea mai frumoasă pădure din ţară!… Nu ştiu la Hoia-Baciu cum o fi…

Deschiderea largă spre Depresiunea Greci.

La poalele Muntelui Sulukul Mare.

Zona orografică cea mai puternică a Macinului, cu varfurile Cavalu, Ţuţuiatu şi Ghinaltu, ridicate deasupra localităţii Greci.

Creasta Pricopanului, ,,Fagarasul Dobrogei”, văzută de pe Vârful Sulukul Mare.

Poza de vârf de pe Sulukul Mare, când aerul ţi se pare rarefiat doar pentru că în loc de 370m citeşti 3 700m altitudine…

Faţa stancoasă a Sulukului Mic.

Stânca aceasta verticală am numit-o ,,Crinul de Piatra” şi a fost locul unde am batut primele pitoane în Macin. Hăt… la începuturi, pe la Burebista şi Deceneu.

Blocuri megalitice pe Creasta Pricopanului.

Aici avem ,,Santinela Albastra”, cu grad de sublocotenent…

O molie ,,Cap de mort”.

Parcă ne şi vedem undeva prin Făgăraş, Retezat, ori Parâng…

Sau pe Şirul Stâncilor, în Piatra Mare…

De pe Piatra Râioasă se vede vărful ruiniform al Şerparlui şi mai departe, oraşul Măcin.

Vedere spre partea nordică a Munţilor Macin, cu depresiunea vălurită a Jijilei.

Şaua adâncă din Culmea Pricopanu, în zona ,,La Băncuţe” şi Vârful Vraju.

Pentru a coborî în valea Jijiei, prindem mai întâi un drum pe curba de nivel.

Gura de balenă cu cocoaşă.

Vârful cu cruce metalică de deasupra Izvorului ,,Fântâna de Leac” şi a Mânăstirii ,,Izvorul Tămăduirii”.

Vârful Caramalău.

De pe drumul de pământ din Depresiunea Jijilei, vedere înapoi, spre Piatra Râioasă din Culmea Pricopanului.

Valea Jijilei înainte de intrarea în sat.

După 5 zile în care am străbătut Dobrogea de-a latul, intrăm pe strada cu nume care ni se cuvine…

Poza oficială din centrul localităţii.

La cârciuma din centru găsim un căţel ce-şi luase două beri…

Dar după doar una era terminat, rupt în gură rău de tot…

Pe seară ajungem în dreptul releelor de la Văcăreni.

Zona de cort de pe Dealurile Bugeacului, de deasupra satului Garvăn.

Miercuri 8 mai 2019

A şasea zi am crezut ca va fi una sortită unui final apoteotic…

Dar după ce am strâns cortul cu grijă, să nu-l zboare vântul, s-a pornit ploaia.

Mai întâi mărunţel, dându-ne speranţa că am putea continua tura pâna la Bac I.C.Bratianu.

Pe Dealurile Bugeacului, cu Galaţiul la orizont.

Dar nu, după ce am depăşit aici pe deal capătul satului Garvăn şi ne îndreptam spre Cetatea Dinogeţia, ploaia s-a înteţit şi noi am luat hotărârea raţională să ne întoarcem la Garvăn şi să coborâm în sat, la un maxi taxi.

Nu se făcea să stricăm acum la sfârşit gustul bun al excursiei din zilele precedente.

Aşa că din totalul de120km ai turei suntem nevoiţi să scădem vreo 7km…

Şi la sfârşit câteva fotografii cu flori întâlnite de noi în Dobrogea, la început de luna mai.

In sălbatic.

O specie de Poroinic numită de noi ,,Fetiţele cu şalvari pistruiaţi”.

Poroinic, planta întreagă.

Rocoţea. Steluţe de stâncă.

Băluşcă. Un fel de viorele albe…

Bujor de pădure.

Cu o sumedenie de stamine şi, probabil, mult nectar…

O plantă columnara cu flori galbene, specie pe care am întâlnit-o şi la greci. Adică în Grecia, nu la Greci, sub Ţuţuiatu…

Floricele de stepă.

Salvie sălbatică.

Coada mielului.

Trandafir de stepă alb.

Iarbă colilie.

Flori neştiute…

Dediţei, după ce li s-au scuturat florile.

Umbra iepurelui (Asparagus) înflorit.

O subspecie de Păducel cu stamine roz. Probabil păducelul acela cu fructe negre.

Alior (Laptele câinelui).

Floare de Măceş.

Măselariţă.

Salcâm.

Stânjenei galbeni,

In galben.

Flori de stepă.