Gălăţeni, şi moldovenii în general, trăiesc de o vreme un sentiment de centrifugare, urmat de unul de fixare cu spatele la zid.

Asta chiar de mai de mult, când dincolo de Prut începea marele U.R.S.S., dar mai ales acum, după ce Europa Unită şi-a stabilit şi ea zidul de răsărit tot pe apa molcoamă a Prutului.

Privim tot timpul doar spre Vest, nimeni nefiind interesat dacă dincolo de zid ar mai putea exista locuri şi oameni demni de orice interes.

Iar dacă interesul pentru Est lipseşte de cele mai multe ori, măcar ,,sentimentul descoperitorului” ar putea să ne mai îndemne la drum…

Trecem în ,,orbi extra murres” pe la vama Albiţa, iar dincolo de lunca largă a Prutului prindem un picior de deal ce ne poartă la mare înălţime pe deasupra satului Leuşeni.

Casele satului îmbracă un alt deal dinspre dreapta precum solzii aşezaţi ordonat pe burta unui crăpălău dolofan, însă la o privire mai atentă constatăm că toate casele satului basarabean sunt învelite cu plăci ondulate de azbest. Iar azbestul s-a constatat că este deosebit de nociv pentru sănătatea oamenilor, motiv pentru care în ţările din vestul Europei s-a pornit o mare campanie de înlăturare a acestuia.

Mai departe, în drumul spre Chişinău, trecem prin nesfârşiţi codri de stejari, copaci cu un vădit aer de românism.

Când aminteşti de locurile dintre Prut şi Nistru eşti tentat să le numeşti mai degrabă Basarabia, în loc de Republica Moldova…

Numele de Basarabia a rămas din vremea când pământurile dintre cotul vrâncean al Carpaţilor, apa Nistrului, Marea Neagră şi Dunare au fost luate în stăpânire de familia Basarabilor, în urma luptelor cu tătarii dintre anii 1328-1342.

Ulterior Alexandru Basarab a cedat acest teritoriu tânărului voievodat al Moldovei, iar acesta îl pierde în favoarea turcilor în două etape, în 1484 şi 1538.

Însă numele de Basarabia se va păstra peste secole, astfel încât în anul 1812, când Imperiul Rus preia de la turci ţinuturile de la Mare, numite de ei Bugeac, dar şi tot teritoriul spre nord, până la Cetatea Hotinului, aceştia va numi tot Basarabia noua gubernie a Imperiului.

Aceasta ,,dualitate” de nume se face simţită şi în prezent, şi asta într-un mod concret, când în Republica Moldova există doua ierarhii bisericeşti: Mitropolia Basarabiei, care ţine de Patriarhia Română şi Mitropolia Moldovei, care ţine de Patriarhia Rusă.

De acest lucru aveam să luăm la cunoştinţă deîndată ce din satul Bursuc, am coborât pe un drum îngust spre dreapta, pentru a vizita Mânăstirea Hâncu.

Mânăstirea Hâncu a fost ctitorită în anul 1678 de către boierul moldovean Mihalcea Hâncu.

Biserica mânăstirii se prezintă sub forma unei nave cu cinci încăperi, desupra naosului înălţându-se o turlă rotundă, de facura bizantină, iar deasupra pronaosului turla ascuţită a clopotnitei, care duce cu gândul mai degrabă la stilul vestic al bisericilor catolice.

Catapeteasma altarului este executată din lemn de tei aurit, icoanele acesteia fiind pictate tot în stil bizantin.

La fel întreaga pictură interioară.

Apoi ieşi în curtea mânăstirii şi descoperi un ,,Drum al Crucii” total catolic…

Dar şi un mic ansamblu statuar în stil mai modern…

Dar lângă Biserica ,,Cuvioasa Paraschiva”, biserică pe care să o numim, moldovenească, sau asa, mai românească, se ridică mai noua Catedrală ,,Petru şi Pavel”.

Iar dacă prima ţine de Mitropolia Basarabiei, construcţia catedralei e finanţată în prezent de Mitropolia Moldovei…

Nu ne rămâne decât să admirăm marea de crizanteme din curte.

Dar şi ordinea şi disciplina din micul cimitir care te întâmpină încă de la intrare.

Ne reluăm drumul prin peisajele de toalmnă basarabeană, străbătând acum codrii legendari ai Lăpuşnei, locuri de unde şi-a tras numele domnul moldovean Alexandru Lăpuşneanu.

Mânăstirea Căpriana este o mânăstirea moldoveneasca voievodală, atestată documentar încă din anul 1420, deci din vremea lui Alexandru cel Bun, bunicul lui Stefan cel Mare.

Numele ei vine tocmai din acel hrisov din anul 1420, când lăcaşul era numit ,,Mânăstirea lui Ciprian”, (sau Căprian).

Poarta de intrare în curtea Mânăstirii Căpriana.

Biserica voievodală a suferit mari daune de pe urma cutremurelor, astfel că peste vreme ea a avut un întreg şir de noi ctitori: Ştefan cel Mare, Petru Rareş, Alexandru Lăpuşneanu şi Vasile Lupu.

Ea se prezintă astăzi ca o navă cu patru încăperi, cu intrare laterală printr-un pridvor închis.

Mânăstirea Căpriana a avut mult de suferit în vremea Imperiului ţarist, dar mai ales în perioada sovietică, când ea a fost închisă, chiar dacă aici exista cea mai mare bibliotecă din Basarabia.

Aici poetul basarabean Grigore Vieru a scris versurile ,,La Mânastirea Căpriana”:

,,La Mânăstirea cea Căpriană

Bate un clopot în zi de duminică

La Căpriana rană pe rană,

Rană pe rană se vindecă.

Intră în templu om al durerii!

Nu-i o ruşine să intri-n biserică,

E o ruşine liniştea serii

A o preface-n cazarmă isterică.

—-

Semn că se vede, semn că se-aude

Dragostea Putnei în zi de duminecă,

Când în lumina viselor ude,

Rană pe rană în taina se vindecă.”

Mânăstirea s-a redeschis după anul 1990, pictura interioară a bisericii refăcându-se parcă în grabă…

În anul 1903 pe o terasă superioara a curţii mânăstirii este ridicată catedrala rusă ,,Sfântul Nicolae”.

Pictura interioară a catedralei nu este una în stil bizantin, ci mai degrabă în unul clasic, poate asemanător cu al lui Nicolae Grigorescu de pe la noi.

Parcă şi sfinţii sunt alţii: ,,Sfântul Cuvios Efrem Sirul”…

Sau ,,Sfântul Cuviosul Serafim de Sarov”…

Clădirea bibliotecii de la Mânăstirea Căpriana.

Stăreţia mânăstirii, construita într-un stil care se depărtează mult faţă de al mânăstirilor de pe lanoi…

Un călugăr încercând să ţină piept toamnei doar cu o mătură…

În afara mânăstirii descoperim o statuie a lui Ştefan cel Mare, despre care aflăm că ridicată prin grija preşedintelui Igor Dodon.

Până una-alta noi apreciem cizmele de cauciuc, uşor stahanoviste, cu care este încălţat marele domn moldovean…

Un loc cu adevărat interesant de pe cuprinsul Republicii Moldova este situl natural-arheologic de la Orheiul Vechi.

Este vorba de o amplă Rezervaţie naturală şi culturală situată pe un afluent basarabean al Nistrului.

Drumul ne poartă, ca mai peste tot în Basarabia, la început pe un bot alungit de deal.

Odată ajunşi la capătul lui vedem că în faţă ni se aştern meandrele întortocheate ale Râului Răut.

De la nivelul apei relieful înconjurător îţi taie răsuflarea… Eşti împresurat de jur-împrejur de pereţi înalţi de calcare stratificate perect orizontal.

Imediat gândul te duce la canaralele din calcarele sarmaţiene pe care le-ai întâlnit în Dobrogea de Sud… Doar că aici pereţii curbaţi ating şi 130m înălţime şi din loc în loc sunt tăiaţi adânc de văi carstice de torent.

Imediat ce am trecut podul peste râu facem stânga pe promontoriul unui interfluviu.

Înaintăm spre o biserică ridicată pe această culme îngustă dintre braţele meandrului.

Ajungem repede la o stâncă verticală, pe care se înalţă o cruce de piatră. Aceasta trebuie numaidecât înconjurată de trei ori, pentru că ne promite îndeplinirea unei dorinţe…

Dupa ce ne familiarizăm puţin cu peisajul, pentru că prin meandrele astea întortocheate nici nu-ţi mai dai seama în ce direcţie curge râul, privim spre zona mai largă dinspre est.

Ei bine, peste timp ţinutul Orheiului a fost ca un maidan al tuturor naţiilor şi popoarelor migratoare care au avut neabătut dorinţa de a călca Europa…

Pe aici au trecut tătarii la marea invazie din anul 1241 şi tot aici s-au întors ei după doi ani în care au prafuit Europa cu copitele cailor lor.

De ce s-au întors în aceste stepe calmuce? Cel mai probabil din plictiseală, ei neînţelegând nimic din viaţa sofisticată a europenilor şi nici putând să vina şi ei cu ceva cultură în faţa acestora…

Astfel că pe acest cămp dintre meandrele Răutului şi-au stabilit ei capitala Hoardei de Aur, Orheiul numindu-se atunci Şher-al-Jadid.

Aflăm ca pe la anul 1367 aici domnea Abdullah-han, peste un oraş aproape oriental, cu moschei, caravan-seraiuri şi chiar cu băi publice. Dar să nu-mi spună cineva că tătarii se întâlneau în spaţiul public al băilor, la discuţii elaborate, ca nişte demnitari ai Consulatului Romei…

Ulterior moldovenii lui Ştefan cel Mare i-au alungat pe tătari de aici, iar domnul moldovean a ridicat o cetate la Orheiul vechi, puţin mai sus, pe un promontoriu care era aparăt natural pe trei părţi şi doar pe o mică porţiune de un zid masiv de piatră.

Locul unde odată a fost capitala Hoardei de Aur.

Şi, totuşi, băile publice din vremea hanatului tătar…

Dacă vedeam ţinutul Orheiului ca pe un maidan pe care s-au vânturat mulţi dealungul vremurilor, există şi ceva cu adevărat statornic în acest cadru natural absolut deosebit: vieţuirea calugărilor pusnici în cele peste 300 de vestigii rupestre din pereţii verticali ai canaralelor.

Revenim pe promontoriul cu Crucea Dorinţelor şi pe faţa opusă a interfluviului găsim o galerie descendentă, care ne conduce în una din bisericuţele rupestre de la Orheiul Vechi.

Întâlnim chiar şi un pusnic care îşi face de lucru cu un sac de dormit întins într-o firidă mai înalta a cavităţii, dar omul e total absent şi nu dă niciun semn că prezenţa noastră ar conta în vreun fel pentru el.

Alte câteva ,,garsoniere” în micul schit rupestru…

Ieşim pe terasa de unde pusnicul se bucură de o privelişte deosebită asupra unui meandru al râului.

Toţi pereţii sunt din calcare sarmatice recifale, cu mulţime de cochilii lamelare prinse unele peste altele.

Tocmai în spaţiile dintre aceste scoici mărunte credincioşii îndeasă mici bileţele, dar mai ales mărunte monede de metal. De la toate monetariile acestui capat de lume: ucrainene, moldoveneşti, ruseşti, ba chiar şi româneşti.

Când Dumnezeu se va întoarce prin acest răsărit al Europei, cu atâtea neamuri de monede nu va mai avea nevoie de case de schimb valutar…

De la bisericuţele rupestre coborâm în satul Butuceni, sat întins până spre malul apei.

O fântână cu ciutură şi împodobită cu desene iniţiatice.

Străduţele de pământ, gardurile şi casele de piatră, acoperişurile de azbest, toate acestea fac ca sărăcia de aici să semene izbitor e mult cu sărăcia din Dobrogea noastră.

Chiar şi culorile şi neputinţele oamenilor…

Totuşi dincolo de râu domneşte maidegrabă liniştea, decât pustiul în Dobrogea…

Râul Răut, cel parcă sătul de atâta istorie trăită…

De la Orheiul Vechi mergem 130km spre nord, până la Soroca.

Primele impresii în faţa toamnei basarabene se mai estompează, acum uimirea e adusă de drumul absolut impecabil pe care rulam. Dar, ca să fiu sincer, atenţia ne-a fost atrasa mai ales de panourile mari pe care se menţiona ca acest drum expres, lung de peste 80km, e realizat şi dăruit poporului moldovean de… armata americană.

O informaţie care ne face să uităm că străbatem un ţinut cu o istorie multimilenară, centrul şi nordul Basarabiei aparţinând arealului vechii culturi Cucuteni-Tripolie, iar ceva mai târziu neamurilor libere ale dacilor, care aici purtau numele de carpi.

Şi aşa ajungem pe seară la apele liniştite ale Nistrului din drept cu Cetatea Soroca.

La Soroca a existat din vechime un vad de trecere a Nistrului, iar pentru a putea fi apărat de invadatori, Ştefan cel Mare a ridicat aici mai întâi o cetate de pământ.

Petru Rares a fost cel care a înălţat actuala Cetate Soroca, aceasta făcând parte dintr-un sistem de fortificaţii al Moldovei, alături de cetăţile Hotin, Tighina, Orhei şi Cetatea Albă.

Cetatea lui Petru Rareş de la Soroca are o formă circulară, cu un diametru de circa 38m şi ziduri de piatră înalte de 20m.

Fortificaţia e prevăzută cu patru turnuri circulare şi unul rectangular, acesta fiind deasupra porţii de intrare.

Prin aspectul său svelt, Cetatea Soroca se aseamănă cu multe dintre castelele medievale ale Europei vestice.

Înainte de a păşi în incinta cetăţii, ne prinde în mrejele poveştilor sale ghidul local Nicolae Bulat.

Doar că la o ascultare mai atentă, se observă ca episoadele istorice rememorate de el nu au o succesiune logică a datelor. Tot vin de peste Nistru cnezi kieveni, regi polonezi şi alţii lituanieni…

Mai mult, domnia sa se consideră un demn urmas al vechilor conducători ai cetăţii, dar şi moştenitorul legal a unei bune părţi a nordului Basarabiei, a vreo jumătate de Ucraină şi cel puţin trei serturi din Lituania…

Nu scăpăm până nu aruncăm ochii şi peste câteva din cărţile lui, ale căror preţurile derizorii în lei moldoveneşti ar trebui să ne determine să nu le mai supunem vreunei judecăţi de valoare şi să le cumparăm la tonă…

Romantismul drumului de strajă de pe partea interioara a zidurilor, în lumina blânda a asfinţitului de octombrie.

Şi a apelor Nistrului, care duc spre Mare poveştile cu oştiri, după caz, moldovene, kievene, poloneze şi lituaniene…

Nu plecăm din Soroca până nu urcăm cele 655 de trepte până la monumentul numit ,,Lumânarea Recunoştinţei”, monument ridicat spre cinstirea oamenilor de litere basarabeni care au luptat pentru reafirmarea limbii române între Prun şi Nistru în teribilii ani 90…

Chiar dacă e târziu, şi a răsărit şi luna, ne mai îngăduim o ultimă clipă pentru a ne lua rămas bun de la apele Nistrului, aici, ceva mai jos de oaraşul şi Cetatea Soroca.

Daca seara cu lună plină de la Soroca ne împinsese în butoiul cu melancolie, iată-ne dimineaţa printre butoaiele cu vin de la Complexul vini-viticol de la Cricova.

Marea idee a unui om de ştiinţă basarabean, pare-se chiar academiciana al U.R.S.S., a fost ca vinurile produse în această zona a Basarabiei să fie depozitate spre învechire în galeriile unei imense cariere subterane de calcar, undeva în malul de piatră al unui râuşor din nordul Chişinăului.

Asta s-a întâmplat prin anul 1955, iar azi combinatul de producere al vinurilor a devenit poate şi cel mai important obiectiv turistic din Republica Moldova.

…Doar că el îţi vine dianinte doar cu lucruri relativ simple, care se adresează simţurilor primare, acelea de a bea un vin bun, de a mânca o pastramă pe cinste şi de a face conversaţie cu o rusoaică frumoasă.

Chiar dacă pentru noi, românii, gazda se numeste, probabil doar de convenienţă, Iuliana, şi se străduieşte ,,să grăiască, iacă-tă, pi moldovineşti”…

În hrubele de la Cricova îşi fac veacul, la propriu, milioane şi milioane de sticle cu vin…

Galeriile subterane însumează o lungime de peste 120km, ele primind aici nume de străzi ca ,,Bulevardul Cabernet”, ,,Strada Merlot” etc.

Deplasarea prin galeri se face cu câteva minicare electrice, iar cotloanele cu colecţii de vinuri se bat la pas, pentru motivul nedeclarat de a ne creşte pofta de a bea un vin cu orice preţ…

Artefacte ale Muzeului colecţiilor de la Cricova.

De reţinut că piesa cea mai valoroasă o constituie această sticlă cu un vin negru, numit ,,Evreiesc de Paşti”, produs la Ierusalim acum 116 ani.

Mă gândesc, totuşi, că acest vin, bun, rău, cu o fi el, a avut şi are în continuare un destin nefericit, el depărtăndu-se poate petru totdeauna de la rostul pentru care a fost făcut el… Acela de a fi băut.

Şi prin labirintul subteran suntem ameţiti în plus şi de o mulţime de poveşti, cu eroi legendari, cum ar fi Iuri Gagarin, Zdob şi Zdub, Traian Basescu, Victor Ponta etc.

Iar când gazda noastră simte că setea, pofta de vin ne-a fost exacerbată suficient, suntem invitaţi în una din sălile amenajate în subteran pentru degustări.

Adică suntem învăţaţi sa gustăm trei vinuri liniştite: unul alb, sec, unul roze, demi-dulce şi unul roşu, corpolent. Iar la sfârşit ne dregem gustul cu un vin spumant, alb şi puternic fructat…

Mă gândesc că aici o fi scris Eminescu versurile

,,Ce-ţi doresc eu ţie, demi-dulce Românie!”…

Pe lângă locurile acestea surprinzator de frumoase, în Basarabia mi-au plăcut şi oamenii pe care i-am întâlnit.

Mi-a plăcut să aud tinerii din Chişinău vorbind doar româneşte în tot locul.

Că ei se exprimă româneşte chiar şi prin desenele făcute pe pereţii altfel austeri din capitală.

Dar româneşte se vorbeşte şi la mitingurile electorale din centrul Chişinăului.

Peste tot la ei e aproape la fel ca la noi…

Iar Eugen, noul meu prieten din Basarabia, dar care e cetăţean român poate mai mult decât mine, mi-a ţinut o lunga lecţie de istorie a poporului român, o adevărată ,,saga” a poporului scoborâtor din daci.

Iar eu nu am avut decât să-i explic ce înseamnă acel cuvânt mai rar folosit, numit ,,protocronism” şi să-mi exprim opinia că uneori e mai productiv să ai îndoieli decât convingeri…

Dar ştiu ca nu am fost drept, pentru că eu eram în postura celui care şi-a văzut sacii în ,,căruţa Europei” şi nu mai are nimic de demonstrat…

Sau poate că, iată, am arătat că există locuri şi viaţă şi dincolo de ,,zid” şi că ,,febra descoperitorului” funcţioneaza peste tot şi te poate îndemna la drum oriunde pe acest pământ.