Trufia lui Egil © Daniel Onaca

Pe insula Fyn, regele Knut fu primit de Egil cu pompă.

Avea războinicul în fortăreața sa de toate. Trei zile,

ne-ntrerupte, ținu ospățul la Bornholm,

în sala cea mare, cu pereții acoperiți de scuturi

aduse ca pradă de război.

Saltimbanci, jongleri și cântăreți de tot felul

s-au întrecut cu meșteșugul artei lor.

Poeții de curte și-au arătat și ei măiestria,

dovedind că nu primeau pe degeaba hrana

din mâna stăpânului lor.

Războinicii se mândreau cu cicatricele rănilor

dobândite în groaznicele înfruntări cu dușmanii.

Așa a venit vorba despre acea întâmplare de pomină:

despre vara când, poposiți pe coastele slavilor, vikingii

îi dădură corbilor, înjunghiind-o de moarte

și pe căpetenia lor.

Obosit cum era, Egil s-a așezat cerând de băut.

Butoaiele de apă însă erau toate sparte – apa din ele

se adunase-n băltoace pe puntea corăbiei,

amestecată cu sângele scurs

din rănile celor uciși.

Egil și-a scos atunci coiful,

a strâns dintr-una apă cu el și a băut-o,

fără să-i pese că era amestecată cu sânge.

Egil Sângerosul! De la acea faptă i s-a tras lui porecla.

Bunul rege Knut n-a fost încântat să audă

despre o asemenea faptă necreștinească, dar Egil

a făgăduit că se va spovedi

și că-și va îndrepta purtările. Ba s-a legat

(după sfatul celor de la curtea suveranului) să scadă

și numărul vitejilor care-i stateau în preajmă.

Simple vorbe…

Retras pe insula lui, Egil trăia ca un prinț;

la adăpost, credea el, de priviri iscoditoare.

Vara pornea pe mare, cu toți vitejii lui,

să prăduiască. „N-am furat”, zicea, în vreme ce

averea lui creștea de la un an la altul,

nutrindu-i trufia, până când…

oamenii regelui au revenit la Bornholm.

Războinicul fu prins, judecat și atârnat

în ștreangul spânzurătorii

ridicate chiar pe propria-i moșie.

Așa i-a apus steaua lui sângerosului Egil,

vestit în tot cuprinsul Nordului

pentru că și-a stins odată setea cu sânge omenesc.

Așa fu el pedepsit pentru nepocăință și întru slava

Salvatorului.