Timpuri înclinate
O privire de pe terasă, timpuri înclinate,
chipuri se imprimă pe zidul din faţă, o memorie a pietrelor.
E frumos, călătoriile ne apropie de noi, ne vedem chipurile uzate,
la început, neclar, apoi tot mai limpede.
Un fruct pe care îl voi primi din mâna ta,
zeii privesc cu poftă spre noi, sângerează.
Un alt oraş, o altă luptă, avem sânge pe mâini,
nimic nu e gratis, umbre carnivore în fiecare oraş.
Va trece şi vara aceasta, ne voi iubi ca la început,
un soare tot mai rece în vitrina generoasă, înclinată şi ea spre o câmpie cu maci,
aşa cum o porţi cu tine pe umerii de argint.
O ultimă fotografie, mâine vom locui o altă zi,
din alt an, din alt oraş, de pe altă planetă.
Constantin Stancu Hațeg ©
Foto: Sinaia
