Flacăra verde şi câmpia Şinear…

Până la urmă toate capetele

vor ajunge pe o tavă a Salomeii,

capetele bărbaţilor asudaţi,

cu lumina în bărbile grele.

E aceeaşi tavă în orice loc, în orice timp,

bărbaţii sunt alţii şi nu ştiu nimic despre femeia aceasta tânără şi seducătoare,

care dansează până i se face trupul flacără verde.

Unele capete mai clipesc din ochii obosiţi,

altele au un zâmbet ca o tăietură,

altele vorbesc într-o limbă numai de ei ştiută,

altele şi-au pierdut trupul la Torda,

unele memoria gri.

Medicii au descoperit o tehnică de a transplanta

capetele obosite pe trupuri tinere,

aşa că se organizează periodic câte o revoluţie,

tineri curajoşi ies în stradă, în faţa tancurilor,

cu trupuri fragile de sticlă,

privesc glonţul în ochi,

dansează cu o flacără verde într-o seară cu roşii lumini.

Toţi cei reîntorşi pe trupuri tinere vorbesc între ei,

au congresul lor, biserica lor,

muzeul lor de tăvi de argint.

Într-o zi Dumnezeu i-a adunat şi i-a pus să construiască Turnul Babel

şi, de atunci, ei duc fericiţi cărămizi din pământ roşu

tot mai sus, mai sus…

Unii ajung în vârf

şi-n plină orgie îşi amestecă trupurile între ei,

privesc de acolo, din înalt, câmpia Şinear,

lacrimile lor picură în cer şi

şoptesc: etemenanki, etemenanki…

Constantin Stancu, Hațeg ©