Ultima tavă de argint

Mai este o tavă şi pentru căpăţâna mea?

Întrebarea îmi intră sub piele, e prea mult sânge într-un simplu dans…

Şi flacăra unde este?

Prima zi de școală, ultima zi din viață,

mai este o tavă, mai este?

Judecătorul se condamnă

cu fiecare cuvânt rostit,

pictorul se salvează într-o culoare nedefinită,

scribul se refugiază în adevăruri umile şi

vechi fotografii cu dansatoarea

din barbare edicte.

Ea continuă să calce-n picioare hărțile prințului,

o face tandru, cu eşarfe din care picură roua dimineţii.

Deasupra căpăţânii mele ea dansează

pe insomnii de carne,

în ochii prinţului ea este doar

vrabia cu ochi de sticlă…

Constantin Stancu