HIGH DENSITY, SAU POEMUL DE SÂNGE AL
POETEI PAULINA POPA
Ajunsă la maturitatea stării de
graţie pe care doar poezia o poate revărsa peste om, Paulina Popa
aruncă în lume un ţipăt, este ţipătul celui care descoperă
singurătatea absolută, singurătate în care abia mai poţi respira,
mai poţi vieţui. Acest ţipăt s-a realizat în volumul de versuri
SCRISORI CĂTRE ONIA SNAIDER SCRISE DE PAULINA POPA,
Editura Emia, 2003, colecţia „Orfeu“. Merită
remarcată această colecţie, care stabilizează un stil publicistic
solid, pornind de la semnul actual al informaticii totale, modelul
unei dischete pentru calculatorul personal, high density
sau haute densite, îndrumându-ne spre
densitatea maximă de trăire pe centimetru pătrat de
cuvânt.
Realizându-se ca poet şi ca om
al cetăţii, prin meseria de editor pus la dispoziţia furtunilor
intelectuale ale perioadei de tranziţie, spre miracol pur şi
simplu, Paulina Popa ne provoacă prin această
carte ce pare a fi interzisă celor care „nu ştiu”, a celor care au
trecut prin viaţă doar ca simpli spectatori, uitând că sunt de fapt
martorii.
 |
|||||||
| Foto: Paulina Popa, lansare de carte |
Scriitoarea îşi caută arhetipul,
tiparul dintâi, predispus la focul dragostei totale pentru creaţia
lui Dumnezeu, îşi caută femeia primă, pierdută prin poeme, prin
clipele de har, prin scrisul cel de toate zilele, prin trădările de
fiecare clipă. Este o dramatică căutare, o dramatică chemare şi un
ţipăt pur ca al animalelor marine trezite în mijlocul oceanului,
înconjurate de infinit şi veşnicie. Poeta simte această prezenţă,
acest arhetip, iar scrisoarea este un mod liric de a căuta legătura
cu fiinţa plină de energie de la început: „ca o minge de aur /
șuierând prin păduri / alerga trupul meu şi al tău
…”.
Dorul după conexiunile necesare
marchează prin suflu acest volum, după conectarea la înalta
tensiune a pomului, pentru lipirea de nescrisul
scris.
Ca cititor trebuie să remarci
versul curgător prin timp, formula poetică ce s-a declanşat în
cristale de lumină: „nu ştia că sărutând /
sângele închipuie vipere”; „ecoul ninge mov pe mâinile tale”;
„mi-am acoperit trupul cu umbra ta de arbore”; „fructele tale
otrăvite ce-mi picură pe limbă / mierea lor de poezie”; „muşti din
carnea mea/ apoi stăm protejaţi de poeme”.
Scriitoarea îşi caută în cele 33
de poeme sensul pierdut al vieţii şi descoperă că poezia este
singurul sens, inspiraţia aduce revelaţia, ţipătul se desfăşoară
plin de forţă în aceste poeme, se linişteşte dincolo de versuri, în
chiar sângele poeziei. „Oricum/ stăpâne/ fructele tale / cu sau
fără voia ta / vor avea pururi sângele meu”; sau „am cincizeci de
ani/ şi toate acestea / îmi fac sufletul / fruct
proaspăt”.
Poţi simţi în aceste poeme
desenul fin depus în fiinţa umană la creaţie de Dumnezeu, există în
aceste poeme tiparul celor care se roagă mereu, poezia este un fel
de rugăciune, este poate rugăciunea celui care plânge în lumi
necunoscute, dar după care a tânjit, a fost mânat de dorul acela ce
suflă în cuvintele care chiar au miez şi fruct
şi rodesc…
Cartea oferă cititorului o
bogată sursă de informare despre scriitoare, mesajul este acela a
unei persoane care a ars între cărţi, s-a desfrunzit între poeme, a
plâns pe braţul unei metafore, s-a simţit singură între poeţi, dar
scrie scrisori către fiinţa de început, către fiinţa aceea
cunoscută dar care scapă percepţiei noastre obişnuite…, parcă ar
dori ca sfârşitul să schimbe începutul prin puterea cuvintelor,
lucru aproape miraculos, dar atins de tristeţe…
„Te-am
crescut în sângele meu”, mărturiseşte poeta, apoi: „ar fi trebuit /
să-ţi scriu mai de mult / dar nu cântaseră cocoşii a treia oară /
şi cuvintele / încă / se numeau / POEZIE”.
Cred că această carte a stat
mult sub sânul poetei, a căutat un loc pe unde să izbucnească în
mâna sa dreaptă, ca volum, dar cartea a fost trăită intens în acest
timp de gestaţie, este şi o anumită melancolie în aceste poeme, o
stare de tristeţe, dar şi o foame după dragoste, acea dragoste
matură care face arborii să vorbească între ei în mijlocul
vremurilor.
Cartea trebuie citită, apoi
lansată la cel de al treilea cântat al cocoşilor în mijlocul
cetăţii, acolo unde arborii vorbesc între ei: „trăiam pe atunci /
într-o dulceaţă de fată”; „sânii mei erau
acoperiţi de fluturi / timpul era fecundat”...
…Şi cât de tineri sunt
arborii?
Constantin
Stancu
