 |
| Imagine de Aurelia Borzin (blog Roofless Homes) |
Introducere
Imaginea unor oameni dormind şi locuind în
public – sub poduri, în clădiri abandonate sau în plină stradă – nu
încetează să ne zdruncine echilibrul moral pe care ni-l procură
ideea pe care ne-o facem în mod obişnuit despre persoana umană,
constubstanţial legată de o casă şi de o familie. Dar şi prin
prezenţa tangibilă a degradării sociale pe care aceşti oameni o
întruchipează, amintindu-ne fără voie de fragilitatea condiţiei
umane în această modernitate dorită şi temută. Imaginea persoanei
fără adăpost în spaţiul public ne poate părea cu atît mai
inoportună cu cît, mai cu seamă în oraşele din regiunea noastră, un
întreg ansamblu de mecanisme sociale şi instituţionale au făcut
de-a lungul timpului aceste persoane invizibile[1].
Anumite estimări, neconfirmate oficial, situează numărul
persoanelor fără adăpost din Chişinău între 3 şi 5 mii, cu o „marjă
de eroare” revelatoare în sine. Unde şi cum trăiesc aceste
persoane? – ne putem întreba nu fără pricină. Imperceptibile,
aceste persoane vor continua să rămînă cvasi-inexistente în ochii
orăşenilor, mînaţi de graba grijilor zilnice, dar şi în privirea
factorilor de decizie de diferite nivele.
În acest articol voi încerca să arunc lumină
asupra situaţiei persoanelor fără adăpost adulte (PAFA) din oraşul
Chişinău. Voi căuta să desluşesc motivele de ordin social, economic
şi istoric care au condus la marginalizarea acestor oameni, în
contextul societăţii noastre aflată într-o neîncetată „tranziţie”
de la începutul anilor 1990 încoace. Voi scoate în vileag
greutăţile şi multiplele forme de discriminare şi de excluziune cu
care se confruntă persoanele fără adăpost în R. Moldova, în
particular în or. Chişinău. Totodată voi urmări strategiile de
adaptare şi de supravieţuire socială la care recurg aceste
persoane, împinse la marginea comunităţii noastre urbane, încercînd
cu disperare să păstreze aparenţa integrării lor în comunitate şi,
pentru sine, o umbră de confort moral. Această analiză ne va ajuta
să înţelegem mai bine cauzele şi natura invizibilităţii sociale a
persoanelor fără adăpost din Chişinău şi, în lumina acestui caz, în
întregul spaţiu post-sovietic sau, cel puţin, la periferia
acestuia.
Notă: În acest studiu, mă conduc după o definiţie clasică şi general admisă a persoanelor adulte fără adăpost (PAFA) ca fiind persoanele care nu au unde locui în ultima perioadă (de cel puţin 1 săptămînă) şi au locuit sau locuiesc în locuri neamenajate pentru locuire şi înnoptare sau în centre de plasament pentru PAFA[2]. Totuşi, această definiţie cere a fi nuanţată – ceea ce vom încerca a face în continuare –, întrucît fenomenul PAFA nu poate fi redus la lipsa adăpostului în sine. Persoanele fără adăpost trec de regulă printr-o experienţă care poate fi numită „pierdere totală” şi care se manifestă printr-o deprivare la cîteva nivele pertinente: 1) lipsa locuinţei, dar şi 2) lipsa resurselor economice (mai ales lipsa unui venit stabil asociat cu munca sau cu o indemnizaţie socială), 3) pierderea suportului social (mai ales a legăturilor cu familia), 4) starea de sănătate precară (agravată adesea de o formă de dizabilitate), 5) adicţie (alcoolism sau, mai rar în societatea noastră, dependenţă de droguri) etc[3]. Aceste elemente de deprivare pe care le cuprinde fenomenul PAFA, şi care vor fi discutate în continuare, agravează procesul de marginalizare a persoanelor fără adăpost şi face „reabilitarea” acestora greu de atins.
Pentru acest studiu am făcut interviuri
aprofundate cu 30 de persoane fără adăpost şi cu 10 angajaţi ai
unor asociaţii neguvernamentale şi ai unui centru-adăpost din
municipiul Chişinău[4]. Pe
parcursul cercetării am ţinut de asemenea mai multe conversaţii
informale cu persoane fără adăpost şi cu angajaţi în domeniul
asistenţei sociale a PAFA din municipiu. Interviurile au fost
transcrise şi analizate tematic cu ajutorul programului de analiză
calitativă a datelor NVivo-10. Am analizat de asemenea, cu ajutorul
aceluiaşi program specializat, 25 de articole de presă (ziare
online, site-uri de ştiri şi site-uri TV) din perioada 2010-2015
referitoare la persoanele fără adăpost. Pe lîngă aceasta, în
colaborare cu doi angajaţi ai Centrului de Găzduire şi Orientare
pentru persoane fără domiciliu stabil (de acum înainte
Centrul-adăpost sau Centrul), am elaborat o bază de date ce conţine
datele socio-biografice a 586 de subiecţi, foşti şi/sau actuali
beneficiari ai Centrului din septembrie 2004 pînă în iunie 2015, în
baza informaţiei incluse în „anchetele sociale” (formulare
biografice) completate la admiterea în instituţie şi actualizate pe
parcursul şederii la Centru[5].
Aceste date cantitative îmi vor ajuta să fac o descriere a
profilului socio-demografic a beneficiarilor acestui Centru, pe
care o voi completa cu informaţiile narative colectate prin
interviuri, observaţie şi analiza articolelor de
presă.
Pentru a realiza acest studiu, am folosit un
model teoretic cîtuşi de puţin sincretic, compus din lucrări de
sociologie, antropologie, istorie şi asistenţă socială (a se vedea
bibliografia la finalul articolului). Am privilegiat o abordare
socială critică asupra mecanismelor sociale de „producere” şi apoi
de marginalizare şi excluziune a persoanelor fără adăpost în
contextul şi istoria regiunii noastre. Totodată, am încercat să fiu
cît mai atent la felurile în care oamenii cu care am discutat în
această cercetare – persoane fără adăpost şi angajaţi din domeniul
asistenţiei şi protecţiei sociale – definesc, înţeleg şi
interpretează ei înşişi problemele PAFA şi eventualele soluţii din
situaţia în care acestea se află. Ţin să scot în evidenţă
importanţa lucrării Svetlanei Stephenson despre persoanele fără
adăpost din Moscova (2006) şi a cărţii lui Tova
Höjdestrand despre PAFA din Sankt-Petersburg
(2009)[6].
Ambele mi-au servit în multe privinţe drept model de analiză şi
cadru de referinţă.
Faţă de aceste din urmă contribuţii mai mult
decît substanţiale la studiul problemei persoanelor fără adăpost în
ţările fostei URSS (mai cu seamă în cele două mari oraşe din
Rusia), acest studiu va urmări evoluţia fenomenului persoanelor
fără adăpost într-o fostă periferie a URSS şi a Europei de est,
într-un context în care se întîlnesc mai multe problematici
regionale cu altele cu caracter local: între altele, dinamica
relaţiilor interetnice după ce reprezentanţii minorităţii ruse
şi-au pierdut, după proclamarea independenţei Republicii Moldova în
august 1991, mai multe avantaje sociale şi simbolice, în particular
dreptul de a nu vorbi şi înţelege limba populaţiei locale. În rest,
Republica Moldova şi oraşul Chişinău concentrează, cu o intensitate
sporită, majoritatea problemelor sociale şi economice care au
răvăşit după 1990 întreaga regiune: precarizarea masivă a
populaţiei şi explozia inegalităţilor, migraţia de muncă în masă,
creşterea criminalităţii mînă-n mînă cu generalizarea actelor de
corupţie prin implicarea funcţionarilor publici, demantelarea
statului social etc. Aceste problematici se regăsesc împletite
într-o reţea de relaţii de cauză / efect cu chestiunea persoanelor
fără adăpost. În ciuda faptului că persoanele fără adăpost, împinse
mult dincolo de limita sărăciei extreme, sînt dispreţuite în mod
generalizat, chiar şi de către cei mai săraci şi neajutoraţi dintre
noi, studiul celor excluşi din societatea noastră ni se arată ca un
caz limită – şi astfel revelator – al proceselor de precarizare şi
excluziune care au loc în societatea noastră în aceste vremuri de
„tranziţie” permanentizată.
Un exerciţiu sumar de statistică cu
date parţiale
În Republica Moldova nu s-a făcut încă
niciun recensămînt al persoanelor fără adăpost. Totuşi,
reprezentanţii unor organizaţii care lucrează cu aceste persoane
vehiculează diverse estimări care variază între 3 şi 5 mii de
persoane doar pentru oraşul Chişinău. Nu este clar cine anume au
făcut aceste estimări şi cu atît mai puţin metodologia folosită
pentru a se ajunge la aceste cifre. Directorul unei asociaţii de
protecţie a persoanelor fără adăpost din Chişinău, Veaceslav
Cuciurca, susţine că la recensămîntul din 2004 asociaţia sa s-a
alăturat procesului de recenzare şi a numărat în jur de 7000 de
persoane fără adăpost pe timp de iarnă în municipiul Chişinău şi
circa 2 – 2,5 mii în sezonul de vară[7].
Rezultatele oficiale ale recensămîntului din 2004 nu înregistrează
însă asemenea date. Acest recensămînt oferă date în privinţa
persoanelor care locuiau într-o locuinţă care nu le aparţinea (în
chirie sau în cămine)[8], nu şi
despre persoanele fără domiciliu stabil (PAFA) propriu-zise.
Recensămîntul din 2014 a inclus o categorie de recenzare în funcţie
de locuinţă sau lipsa ei („persoane fără domiciliu sau fără
adăpost”)şi prin urmare a prevăzut o
evaluare a numărului persoanelor fără adăpost[9], dar
datele definitive ale acestui recensămînt nu au fost încă difuzate
pînă la data publicării acestui articol. Oricum, experienţa
internaţională arată că recensămîntul general al populaţiei nu
dispune de instrumente suficiente de recenzare a persoanelor fără
adăpost în parte, această sarcină fiind preluată de obicei de
asociaţii de profil şi/sau de cercetători instruiţi în acest sens,
după o metodologie special concepută (de exemplu identificarea şi
înregistrarea PAFA dimineaţa devreme, în sezon de iarnă, în toate
locurile în care este posibilă înnoptarea)[10].
Directorul aceleiaşi asociaţii de protecţie a PAFA de la Chişinău
la care am făcut referinţă mai sus a estimat numărul persoanelor
fără adăpost în oraşul Chişinău în 2014 la circa 4000 pe timp de
iarnă, dar nici această estimare nu a fost verificată.
În ţările occidentale au fost realizate
recensăminte la scară naţională ale PAFA pentru prima dată abia în
anii 1970-1980, atunci cînd statele respective au recunoscut
existenţa problemei lipsei domiciliului stabil
(homelessness) în rîndul unui număr mare de persoane. În
Republica Moldova, această problemă a fost recunoscută oficial abia
în 2002[11],
atunci cînd a fost creat un Centru de triere în cadrul
Comisariatului general de poliţie Chişinău – o instituţie care
acorda persoanelor fără adăpost servicii minime pe termen scurt. Al
doilea eveniment care marchează începutul conştientizării problemei
PAFA de către decidenţi a fost crearea Centrului de Găzduire şi
Orientare pentru persoane fără domiciliu stabil, cu o capacitate de
70 de locuri, cu servicii specializate şi cu posibilitate de cazare
pînă la trei luni. Totuşi, problema nu a fost considerată suficient
de gravă pentru a se decide o evaluare numerică precisă a
populaţiei PAFA. Din 2004 pînă în vara 2015, Centrul-adăpost a
găzduit circa 700 de persoane fără adăpost unice (multe dintre care
au revenit la Centru, iar alţii au locuit sau locuiesc în această
instituţie de cîţiva ani). Amintim totuşi că această cifră indică
doar numărul persoanelor care au beneficiat de serviciile
Centrului. Trebuie să remarc totodată că mai multe persoane fără
adăpost cu care am discutat pe parcursul acestei anchete nu erau la
curent cu existenţa Centrului-adăpost. Unele au auzit de el, dar au
ţinut să specifice că nu vor să locuiască în această instituţie,
din motive la care voi reveni în a doua parte a acestui articol. În
sfîrşit, numeroşi beneficiari au rămas în Centru doar pentru o
perioadă foarte scurtă de timp, preferînd să locuiască în afara
acestuia.
Directorul asociaţiei de protecţie a PAFA
din Chişinău, vehiculează de asemenea o estimare numerică cu un
caracter şi mai sinistru. Potrivit acestuia, morga centrală a
oraşului primeşte în iernile relativ blînde pînă la 500 de cadavre
de persoane fără adăpost şi pînă la 1000 în iernile friguroase.
Această cifră a fost considerată însă exagerată de către cîţiva
specialişti cu care am discutat. Din această din urmă estimare –
probabil imprecisă – ar trebui să înţelegem că mortalitatea PAFA
creşte foarte mult în sezonul de iarnă şi că populaţia PAFA rămîne
ridicată în ciuda mortalităţii înalte. Dar la aceste lucruri vom
reveni în cele ce urmează.
În lipsa unor cifre mai exacte, vom reţine
din cele spuse mai sus că numărul persoanelor fără adăpost din
Chişinău poate fi estimată la cîteva mii, cel mai probabil între
trei şi cinci mii, şi că această populaţie se reproduce neîncetat.
În paginile ce urmează vom analiza populaţia PAFA pe un eşantion
destul de numeros (de 586 de subiecţi) raportat la extinderea
populaţiei studiate. Acest eşantion nu este unul reprezentativ. Aşa
că vom interpreta datele obţinute cu precauţiile de rigoare. Pe
lîngă o analiză cantitativă a stratificării sociale a PAFA, voi
analiza şi o cantitate semnificativă de date calitative, pe care
le-am colectat în această cercetare. O încrucişare atentă şi
nuanţată a acestor date – cantitative şi calitative – mă vor ajuta
să redau o imagine cîtuşi de puţin fidelă şi echidistantă a
profilului social al acestor oameni, dar şi a problemelor cu care
aceştia se confruntă, a încercărilor lor de a le depăşi prin
resurse minime şi de a rezista folosind un mănunchi de tactici de
adaptare şi de supravieţuire – „arme ale celor slabi”[12]şi
neputincioşi.
Cine sînt persoanele fără adăpost din
Chişinău?
Cuciurca susţine că ar exista trei generaţii
de persoane fără adăpost în oraşul Chişinău: 1) generaţia
„cemodan-vokzal-Rossiia”(geamantanul-gara-Rusia)[13]–
aceştia ar fi persoanele de limbă rusă care au fugit din Moldova în
anii 1990 în urma revoluţiei naţionaliste de la sfîrşitul anilor
1980 şi a independenţei Republicii Moldova, dar care s-au întors în
Moldova după ce şi-au dat seama că nici în Rusia nu sînt aşteptaţi;
2) generaţia victimelor escrocilor imobiliari [aşa-zişii
«чёрные» риэлторы] – i.e. escroci care, mînă-n
mînă cu unii angajaţi de la aşa-numitele SEL[14]şi din
poliţie, au înşelat persoane vulnerabile, în general sărace şi
singuratice, pentru a le prelua apartamentul; 3) a treia generaţie
ar fi cei deja născuţi boschetari – fii şi fiice ale
generaţiei de oameni pauperizaţi în anii 1990. Observaţia lui
Cuciurca, făcută în urma unei practici de lucru îndelungate cu
persoanele fără adăpost din Chişinău (el însuşi a trăit pe piele
proprie această experienţă), nu îmi pare lipsită de fundament.
Aceste trei grupuri de PAFA se întîlnesc în diverse forme şi
printre subiecţii eşantionului meu. Totuşi, aceste grupuri nu sînt
singurele segmente importante ale „populaţiei” PAFA. În plus,
identificarea lor după grupuri de vîrstă (sau pe „generaţii”)
maschează – mai mult decît relevă – adevăraţii factori de
vulnerabilitate şi marginalizare care conduc la creşterea numărului
persoanelor fără adăpost.
Cu riscul de a propune o listă de categorii
cîtuşi de puţin arbitrare, ca în celebra clasificare a animalelor
după o pretinsă enciclopedie chinezească citată de
Borges[15], voi
analiza în cele ce urmează o serie de categorii pe care le consider
pertinente pentru a discerne diferenţele semnificative în
interiorul grupului de persoane fără adăpost din Chişinău (şi, în
mare măsură, din regiune). Categoriile de persoane fără adăpost pe
care le voi trece în revistă în continuare au fost scoase în
evidenţă în urma analizei bazei de date socio-biografice a
beneficiarilor Centrului-adăpost (din 2004 pînă în 2015). Aceste
categorii sînt totodată nuanţate şi contextualizate printr-o
analiză calitativă a interviurilor şi altor date narative. Iată
care sînt categoriile sociale ale PAFA pe care le consider
relevante şi pe care le voi discuta pe scurt în următoarele două
pagini: 1) genul (sexul), 2) vîrsta, 3) studiile (inclusiv
experienţa de şcolarizare la orfelinat / internat), 4)
statutul şi experienţa de detenţie. În
continuarea analizei acestor categorii, mă voi opri pentru a scoate
în relief cîţiva posibili factori sociali care conduc la producerea
şi/sau la agravarea fenomenului PAFA, şi pe care le consider
pertinente – sau cel puţin demne de a fi discutate, fie şi dintr-o
perspectivă critică – pentru ceea ce priveşte acest fenomen în
societatea noastră, şi anume: precaritatea, şomajul, alcoolismul,
ruperea sau inexistenţa legăturilor familiale, lipsa actelor de
identitate şi, în sfîrşit, ceea ce am puti numi gradul de integrare
şi respectiv de exluziune în/din societate. Vom încheia acest
subcapitol cu o scurtă discuţie în legătură cu posibilele
implicări psihologice sau trasături individuale care ar conduce la
PAFA.
O marginalitate majoritar
masculină
Ca şi în alte societăţi, populaţia PAFA din
Chişinău este una preponderent masculină. 75% dintre toţi
beneficiarii Centrului-adăpost, din 2004 pînă în 2015, au fost /
sînt bărbaţi. Această proporţie de gen este similară cu cea din
eşantionul de 28 de respondenţi PAFA, selectaţi în mod aleatoriu,
cu care am realizat interviuri în interiorul Centrului şi în afara
lui: 20 dintre aceştia (72%) erau bărbaţi şi 8 – femei. Acest
dezechilibru de gen, mai mare decît în alte părţi[16], ar
putea fi determinat şi de proporţia înaltă (21%) de foşti deţinuţi,
dintre care majoritatea (89,3%) sînt bărbaţi.[17]Explicaţia
acestei diferenţe în distribuţia PAFA pe criteriu de gen ar putea
sta, totodată, în nivelul de insecuritate sporit şi totodată în
gradul de stigmatizare ridicat asociate în general experienţei
persoanelor fără adăpost, ceea ce ar duce la un efort mai mare
depus de către femei pentru a evita unele experienţe de viaţă, mai
exact locuirea şi înnoptarea în adăposturi precare, tipice pentru
PAFA (case abandonate, şantiere, subsoluri etc. şi aziluri de
noapte pentru PAFA) în funcţie de care sînt identificaţi de regulă
persoanele fără adăpost. Dacă o asemenea ipoteză s-ar dovedi
validă, am putea deduce de asemenea că prezenţa redusă a femeilor
printre subiecţii eşantioanelor mele ar proveni şi dintr-un efect
de invizibilitate socială mai pronunţat a persoanelor fără
adăpost de sex feminin[18]. De
exemplu, o beneficiară a cantinei mobile organizată de
Diaconia[19]în
faţa hotelului Naţional mi-a mărturisit lapidar, după ce a refuzat
în principiu să participe la interviu, că a fost profesoară de
literatura rusă, că şi-a pierdut apartamentul în urma unei
înşelăciuni şi că acum locuieşte la o cunoştinţă. Acest caz, care
nu este singular, nu se potriveşte întocmai cu definiţia dată mai
sus persoanelor fără adăpost, întrucît persoana are, în principiu,
unde locui. Statutul său este însă fragil şi cu un risc foarte
înalt de a se transforma în unul de persoană fără adăpost în sensul
strict al acestui termen. Merită de asemenea remarcat că anumite
elemente ale modului de trai şi ale parcursului socio-biografic
asociate cu o situaţie mai dificilă a persoanelor fără adăpost, de
exemplu experienţa de detenţie, lipsa actelor de identitate şi
alcoolismul cronic, între altele, sînt semnificativ mai frecvente
printre subiecţii de sex masculin ai eşantioanelor din cercetarea
mea[20].
Totodată, se poate observa printre
persoanele fără adăpost de sex feminin un grad mai mare de
dependenţă faţă de instituţia de plasament (centrul-adăpost) în
comparaţie cu PAFA bărbaţi. Astfel, o proporţie dublu mai mare de
femei (13,3% faţă de 6,7% dintre bărbaţi) revin la Centru după o
dezinstituţionalizare temporară. Un procentaj de două ori mai mare
de femei (8% faţă de 4,1% dintre bărbaţi) rămîn cazate în incinta
Centrului pînă la deces. Această dependenţă de serviciile
instituţiei poate fi determinată de gradul mai înalt de excluziune
a femeilor în cîmpul muncii. Astfel, doar 4,7% dintre beneficiare
reuşesc să se angajeze după părăsirea instituţiei (sau pe durata
acesteia), faţă de 8% dintre bărbaţi. Această proporţie poate fi
determinată, totodată, de particularitatea structurii de vîrstă a
grupurilor de beneficiari de sex feminin şi a celor de sex masculin
din instituţie. Astfel, procentul bărbaţilor de 41-55 ani este
semnificativ mai mare (39% dintre bărbaţi) decît cel al femeilor
(28,8% dintre femei). Respectiv, procentul femeilor vîrstnice (71
ani şi mai mult) este de trei ori mai mare decît cel al bărbaţilor
(15,1% faţă de 4,9%). În legătură cu această ultimă cifră, se cere
de amintit că speranţa de viaţă este de regulă mai înaltă printre
femei decît cea a bărbaţilor[21].
O vulnerabilitate agravată de
vîrstă
Vîrstnicii sînt proporţional dublu mai
numeroşi printre persoanele fără adăpost din Chişinău (33,7% au 56
ani şi mai mult) faţă de media persoanelor vîrstnice în sînul
populaţiei generale a municipiului Chişinău (13,5% de 57/62 ani şi
mai mult[22]).
Acest segment de vîrstă este unul din cele mai expuse la sărăcie şi
totodată din cele mai dependente de servicii şi indemnizaţii
sociale[23].
Persoanele fără adăpost vîrstnice sînt cu atît mai vulnerabile cu
cît o parte mare dintre ele (35%) nu au acte de identitate şi deci
nu pot beneficia nici de indemnizaţii sociale, nici de servicii
medicale şi sociale complete. Potrivit datelor furnizate de
administraţia Centrului-adăpost privind rezultatele consilierii şi
a serviciilor instituţiei, o bună parte din beneficiarii vîrstnici
(27,6% din cei de 56-70 ani şi 28,6% dintre persoanele de 71 ani şi
mai mult) sînt reintegraţi în familiile lor de origine. Dar odată
ce se reuşeşte această procedură în mod formal, situaţia lor nu mai
este supravegheată pe teren. După mărturiile unor reprezentanţi ai
personalului Centrului, gradul de recidivă după aceste tentative de
reintegrare în familie sau în comunitate este mare. Numeroşi
vîrstnici (45,4% dintre cei de 56-70 ani şi 9,5% din cei de 71 şi
mai mult) preferă să plece neanunţat de la Centru. O parte din cei
plasaţi în comunitate sau plecaţi de bună voie (11,8% dintre cei de
56-70 ani şi 4,8% cei de 71 şi mai mult) revin la Centru. Doar o
mică parte (de 7,1% pentru cei de 71 ani şi mai mult) ajung să fie
plasaţi în azilul de bătrîni central din Chişinău. Procedura de
plasare în această instituţie este foarte anevoioasă din motivul
unor numeroase bariere birocratice (de exemplu, existenţa unui
copil adult, chiar dacă acesta se află în închisoare sau este el
însuşi bolnav, este o piedică practic insurmontabilă pentru părinte
de a fi admis în instituţie), dar şi a pensiei foarte mici a celor
mai mulţi dintre ei (instituţia este întreţinută în mare măsură din
cotizaţiile obligatorii din pensiile beneficiarilor). În condiţiile
în care azilul de bătrîni este în mod cronic supralicitat, şansele
celor 35% de beneficiari vîrstnici din Centru fără acte de fi
admişi într-o bună zi în azil – lucru pe care îl visează
majoritatea respondenţilor în vîrstă cu care am vorbit – sînt
practic nule. Odată trecută limita de vîrstă de 71 ani, şansele
cele mai probabile de „soluţionare” a cazului lor este decesul, cel
mai des între pereţii Centrului. 45,2% dintre cei cuprinşi în
această din urmă categorie de vîrstă sfîrşesc anume în acest fel,
mai devreme sau mai tîrziu.
Un capital şcolar
devalorizat
Nivelul de educaţie printre persoanele fără
adăpost (cel puţin judecînd după eşantionul folosit în acest
studiu) este unul asemănător cu cel din republică, dar este unul
vizibil mai mic decît cel din mediul urban din RM. Acest lucru se
explică şi din motivul că majoritatea beneficiarilor (65,86%)
provin din afara municipiului Chişinău. Astfel, persoanele fără
adăpost cu studii superioare în acest eşantion este de 14,31%,
dublu mai mic decît procentul persoanelor cu studii superioare în
oraşele din RM (28,98% în 2014 la orăşenii de 15 ani şi mai
mult)[24], dar
este analog cu procentul persoanelor cu studii superioare pe
republică (15,23%). În rest, rata persoanelor fără adăpost cu
studii medii de specialitate şi secundare profesionale este destul
de ridicată (de 11.01% şi 19%), comparabilă cu rata persoanelor cu
un asemenea nivel de instruire în rîndurile populaţiei generale din
RM şi a celei din mediul urban în parte (de 15 ani şi mai
mult)[25].
 |
| Nivelul de instruire a populaţiei mun. Chişinău, a populaţiei generale a RM şi a eşantionului PAFA. Datele BNS şi baza de date PAFA Centrul-adăpost, 2004-2015. |
La fel ca în cazul persoanelor fără adăpost
din alte societăţi (în SUA, de exemplu), studiile nu se asociază
neapărat în mod pozitiv cu un rezultat notabil de integrare în
societate, prin angajare în cîmpul muncii sau prin cazare în afara
Centrului-adăpost, în urma serviciilor de consiliere şi orientare
din partea asistenţilor Centrului. Dimpotrivă, rata celor cu studii
superioare sau medii de specialitate (la colegiu) care pleacă
neanunţat din instituţie (lucru privit în general ca un eşec
temporar de către specialiştii Centrului) este proporţional la fel
de mare ca a celor fără studii care părăsesc Centrul „englezeşte”.
Aşadar, studiile (superioare sau de specialitate) nu sînt neapărat
un factor de reuşită socială pentru persoanele fără adăpost. Acest
lucru poate fi citit şi altfel: nivelul de instruire ridicat nu
împiedică neapărat o persoană să devină persoană fără adăpost
atunci cînd alţi factori (despre care vom vorbi mai jos) fac acest
proces greu evitabil. În interviurile cu cei 28 respondenţi PAFA,
mai mulţi dintre aceştia ţineau să specifice nivelul lor de
instruire ridicat, pentru a mări efectul de contrast al situaţiei
grele în care se află în prezent. Cauza procentului relativ ridicat
al persoanelor cu studii superioare şi medii de specialitate
printre PAFA este, cu siguranţă, gradul înalt de pauperizare care
nu i-a cruţat nici pe cei cu studii. Dimpotrivă, persoanele
instruite, angajaţi în sectorul bugetar, au fost în mare parte
victime ale pauperizării care a făcut ravagii în societatea
moldoveană mai ales în a doua jumătate a anilor 1990[26].
Internatul: o pepinieră de tineri
social vulnerabili?
O trăsătură importantă iese totuşi în
evidenţă din parcursul şcolar al beneficiarilor Centrului:
13,8%[27]dintre
ei au făcut studii într-o şcoală internat din RM. Acest procent
este unul foarte ridicat, în condiţiile în care instituţiile de
învăţămînt special au variat între 2,4% în 2004/05 şi 1,7% în
2013/14 din toate şcolile de învăţămînt primar şi secundar
general[28].
Diverşi observatori, adepţi ai reformei de dezinstituţionalizare a
copiilor plasaţi în şcoli speciale şi internate, reformă care a
demarat în Republica Moldova în 2006 sub presiunea instituţiilor
internaţionale – în special UNICEF, au constatat abordarea
hiperprotecţionistă a acestor instituţii faţă de elevi, accentul
acestora pe deprinderile de viaţă şi de integrare socială a
elevilor fiind insuficient. Totodată, anumite rapoarte scot în
evidenţă caracterul echivoc al procesului de dezinstituţionalizare
a copiilor din internate. Astfel, un raport realizat de UNICEF
Moldova în 2011, constată gradul înalt de vulnerabilitate a
copiilor ieşiţi din aceste instituţii:
„Numărul de copii reintegrați reprezintă numai 13% din toți copiii instituționalizați (...). Ceilalți peste 85% (adică circa 4.580 copii între 2007 și 2010)[29]erau absolvenți ai instituțiilor rezidențiale. Astfel, aceștia au plecat în mod ‘natural’ din sistem. Nu a fost instituit nici un mecanism de suport pentru ei. Unii s-au reîntors în familiile lor. Alții au rupt relațiile cu familia cu mult timp înainte. Din acest motiv, unii specialiști consideră că tinerii absolvenți ai școlilor internat sunt un grup vulnerabil pentru care serviciile sociale disponibile sunt categoric insuficiente. Ei sunt vulnerabili pe mai multe dimensiuni, inclusiv din perspectiva legăturilor slabe cu familia, pregătirii insuficiente pentru viață, riscului mare de șomaj”.[30]
Astfel, nu e de mirare că o parte din aceşti
copii şi tineri ajung în centrul de plasament pentru persoane fără
adăpost, ceea ce nu este, poate, cel mai rău lucru care poate să li
se întîmple în condiţia lor. Astfel, cîţiva din respondenţii mei
care au absolvit un internat, au mărturisit că au avut mai tîrziu
şi experienţa detenţiei într-o instituţie penitenciară.
Cîţiva respondenţi care au absolvit o şcoală
internat mi-au împărtăşit amintiri amestecate pe care le păstrează
despre şcoala internat. Unii dintre ei recunosc că la internat le-a
fost mai uşor pentru că toate grijile şi nevoile zilnice le erau
preluate de către instituţie: „– Şi cum a
fost? // – Cîteodată uşor, cîteodată greu. Cînd ei te întreţin
e mai uşor: te îmbracă, îţi dau de mîncare, te lecuiesc şi pe la
spital te duci, e mai uşor.”[31]Faţă
de viaţa ciuruită de lipsuri şi incertitudini pe care o duc în
prezent, amintirea despre şcoala internat este, pentru unele
persoane fără adăpost de azi, o binecuvîntare:
„ – [Am învăţat în ] şcoală-internat, de tip sanatorial. (…) Pentru copii răi, ca să spunem aşa. Cum răi... Erau şi copii care învăţau, fără mamă, fără tată. Veneau baptişti, aduceau haine, aduceau toate celea. Nu, acolo a fost şcoală bună. –Adică sînteţi mulţumit? // – Da, eu îs mulţumit tare. Bogdaproste. // – Vă aduceţi aminte?... // [Rîzînd cu plăcere] Da, îmi aduc aminte... // – Şi de colegii de clasă? // – Da, clar lucru... Da acolo erau şi de aceia care învăţau din sat de acolo. Şi noi cîteodată ne mai duceam pe la dînşii pe acasă.”[32]
Alţii, în schimb, păstrează o amintire mai
amară despre internat, ca de un loc de umilinţe şi privaţiuni
afective:
„(...) un moment mai puţin fericit a fost că din clasa a patra ne-am dus la internat, pentru că după clasa a 4-a nu era unde să mai învăţ în sat, aşa că am plecat la internat. Sîmbăta şi duminica veneam acasă şi totuşi era greu, că eram la internat. N-aş putea spune că am fost fericit. În acel internat din satul X fiecare încerca să-l umilească pe celălalt, să arate că el e mai tare: unii erau „localnici”, alţii – „venetici”. N-a fost acolo aşa o fericire ca să socot că am avut o copilărie fericită. Şi asta [a fost valabil] pentru toţi, nu numai pentru mine. (…) Celor care nu s-au săturat să se joace, le e mai greu să trăiască la maturitate. (…) Case de copii sînt peste tot, dar la ce bun internatele? Acolo umilinţa e prea mare. Copiii nu trebuie să trăiască în internate. Case de copii, da. Dar nu internate.”[33]
Din penitenciar în stradă
După cum s-a spus mai sus, proporţia
foştilor deţinuţi este copleşitoare printre beneficiarii şi foştii
beneficiari ai Centrului-adăpost: 21% dintre persoanele admise în
această instituţie au declarat că au avut cel puţin o experienţă de
detenţie într-un penitenciar. Acest procent, enorm faţă de
proporţia acestei categorii de persoane în ţară[34],
arată eşecul sistemului de justiţie şi în special al sistemului
pentitenciar din RM de a contribui substanţial la integrarea
socială a foştilor deţinuţi, în ciuda eforturilor de reformă
realizate mai ales începînd cu 2005 în urma intervenţiilor şi a
asistenţei în acest sens a cîtorva organizaţii neguvernamentale
pentru a uşura integrarea socială a acestei categorii de persoane.
Astfel, în penitenciare s-a introdus un curs de formare pentru
deţinuţi cu jumătate de an înainte de eliberare, în care aceştia
învaţă anumite deprinderi sociale: a-şi găsi un loc de lucru, un
adăpost, a-şi reîntregi familia etc. Aceste cursuri fiind însă
facultative, numeroşi deţinuţi preferă să nu le urmeze[35]. La
fel, în urma intervenţiei Insitutului de Reforme Penale din
Moldova, între alte organizaţii (LADOM, SIDO - Moldova, „Viaţa
Nouă”, Amnesty International etc.), au fost create structuri
comunitare – centrele de justiţie comunitară – menite să asiste
foştii deţinuţi în vederea integrării lor sociale şi să influenţeze
autorităţile publice locale şi centrale de a contribui în acest
sens. Totuşi, judecînd după rapoartele Ministerului Justiţiei, ale
Departamentului Instituţiilor Penitenciare şi ale Institutului de
Reforme Penale (dar şi a lipsei unor asemenea informaţii), aceste
măsuri nu reuşesc să acopere necesităţile reale ale celor 2000 de
foşti deţinuţi care ies anual din incintele penitenciarilor din R.
Moldova. Una din piedicile în calea reintegrării foştilor deţinuţi
în cîmpul muncii şi în societate este şi atitudinea negativă sau
rezervată faţă de aceştia[36].
Din discuţiile pe care le-am avut cu
persoanele fără adăpost – foşti deţinuţi (9 persoane, dintre care 5
cu detenţie multiplă), am putut deduce un anumit grad de obişnuinţă
– de normalizare, altfel zis – faţă de experienţa de detenţie şi,
dimpotrivă, un sentiment de stres şi anxietate cauzat de viaţa la
libertate în care foştii puşcăriaşi trebuie să-şi caute de lucru şi
un adăpost, în situaţia în care mulţi dintre ei îşi pierd
deprinderile sociale, legăturile cu familia, cu rudele şi cu
prietenii de altă dată, nu mai dispun de locuinţa în care au locuit
înainte de internare.[37]Această
stare de anxietate explică parţial nivelul înalt de recidivă, care
după unele estimări se ridică pînă la 50%. Într-o discuţie cu unul
dintre ei, acesta îmi mărturiseşte sentimentul echivoc pe care i-l
produce viaţa la libertate – de fapt, viaţa într-o colonie
informală de persoane fără adăpost, la marginea unui parc din
Chişinău:
- Cum a fost acolo?- Acolo totul e stabil, dar e greu. M-am eliberat acum în ianuarie, pe 2 ianuarie.- Dar cum e acolo? Cum comunică oamenii?- Comunică destul de civilizat (kul’turno), în general. Sînt oameni şi răi şi buni, dar acolo dacă ai ajuns, te strădui să te ţii pentru că nu ai unde pleca în altă parte. Stai într-o cameră cu un om şi, îţi place sau nu, dar trebuie să te acomodezi cu el.- Dar se mai întîmplă cazuri de agresiune sau ceva de genul?- Se întîmplă de toate, dar eu aş spune că aici la libertate mai des se întîmplă asemenea lucruri. Dar te strădui să faci compromisuri[38].
Cazul lui Veaceslav, pe care l-am
intervievat la ieşirea de la cantina socială din parcul Izvor, ne
arată contextul social şi biografic în care se manifestă această
stare de anxietate – efect pervers al socializării într-o insituţie
penitenciară nereformată:
S-a născut în Chişinău, în ’79. De foarte tînăr, zice că a avut o fire mai zvăpăiată, s-a împrietenit cu alţii ca el şi... a ajuns la colonia c
