Am văzut expoziţia Shrinking Cities[1] cu o strîngere de inimă (shrinking heart, cum ar veni) pe care am stăpînit-o cu greu pe măsură ce înaintam printre imagini, obiecte şi exponate. Case, clădiri, străzi, oraşe... părăsite, ruinate, bîntuite... E o expoziţie despre nişte oraşe „bolnave” în faze diferite de evoluţie a bolii şi despre multe alte oraşe care mor, dacă nu au murit între timp de-a binelea... Antropomorfismul imaginii – în general înşelător – se justifică aici pînă la un punct. Ilinca Păun Constantinescu, curatorul expoziţiei, ne lămureşte că este vorba de nişte oraşe „monofuncţionale”, industriale sau balneoclimaterice, al căror „motor”, sau inimă – dacă e să continuăm aceeaşi metaforă fiziopatologică – a încetat să mai funcţioneze la un moment dat, în general după 1...