Rătăcirea cugetului

În lipsa unei poteci prin desișul pădurii, am fost bucuros să descopăr, la un moment dat, niște vechi urme lăsate de roțile unui tractor. Am dat să le urmez, dintr-un impuls aproape mecanic, fără să-mi treacă prin minte că finalitatea aventuroasei mele drumeții nu coincidea cu scopul practic, avut în vedere de conducătorul… utilajului (ca să-i zic așa!) care făcuse acele urme. Omul nu-mi dorise, desigur, nici răul nici măcar inducerea în eroare. Rătăcirea îmi aparținea numai mie, crezând că drumul ales de el, atunci, era și al meu, acum.

Părăsind acele urme, acoperite de ierburi înalte, privirea mea se eliberă, astfel, de capcana înscrierii pe un drum vechi, care, pentru mine, nu ducea nicăieri.

• CITEȘTE ÎN CONTINUARE