„Doamne, sînt îngropat, din lăuntrul meu
urcă spre ceruri/ bestia învingătoare”
(p.13).
Despre Nimicitorul...
Cu volumul Nimicitorul, bine primit de
critică şi de iubitorul de poezie avizat, volum apărut la Editura
Limes – Floreşti, Cluj, 2012, scriitorul mai lasă urme evidente în
istoria literaturii. Cartea a fost apreciată şi a fost evidenţiată
printre primele cinci cărţi de poezie în anul apariţiei, Aurel
Pantea a fost asaltat cu solicitări venite din punctele tari ale
literaturii actuale pentru a citi, a spune câte ceva despre
misterele nimicitorului.
Tema este una actuală, are baze serioase în
literatură, teologie, filozofie, sociologie… Poetul este un iniţiat
în ştiinţa poemului. Sunt ultimele bătăi de aripi dintr-o perioadă
fastă a vieţii pe pământ în starea pe care o înţelegem acum, sunt
vremurile de pe urmă, cum spun teologii, iar nimicitorul pare a fi
personajul principal, el, care a străbătut veacurile pe jos, a fost
prezent în toate perioadele importante ale istoriei, pomenit de
Moise în Pentateuh, în cărţile sale de referinţă, de
început, de marii profeţi, de apostoli şi de Iisus. Efectele s-au
văzut în viaţa noastră, se vor vedea. Nimicitorul este în noi, ne
şopteşte Aurel Pantea, chiar în carnea noastră
şubredă.
Ce este nimicitorul? Nu are valoare, dar este o
prezenţă, şi ce prezenţă!
„La fiecare mişcare a nimicitorului, lumea nu
devine
mai încăpătoare, dar apare
un 0 (zero) urât şi larg, nimeni nu şi-l
asumă,
nimeni nu semnează cu el, el e
pântecul
ce poartă cifra de neştiut,
la naşterea căreia numerele se vor da la o
parte,
ca Marea Roşie
şi se va vedea astfel, printre scârţiituri şi
gemete,
că ele nu conţin absolut nimic, doar un plâns
uscat
va auzi nimicitorul născător (!, nota noastră),
plânsul
Contabilului de Nenumărat”
(p.27).
Cu această carte, Aurel Pantea dovedeşte că poezia
română trece printr-o perioadă fastă, chiar dacă nimicitorul îşi
face de cap:
Nu omul filozofilor, Doamne, nu omul
teologilor,
nici creatura politicienilor,
la mine vine chipul unuia însoţit de slăbiciunea
şi desfrâul,
unul în care au râs nimicirile, omul rest,…
(p.32).
Portretul poetului în câteva
semne:
Aurel Pantea (n. 1952,
Chețani, jud.
Mureș) a absolvit cursurile
Facultății de Filologie din Cluj (1976),
fiind în studenție redactor la „Echinox”.
Fondator al revistei „Discobolul”, la Alba Iulia (1990), al cărei
redactor-șef este
și în prezent. Doctor în
științe filologice cu
o teză despre vis și reverie în poezia
românească (2002). A publicat volumele de poezie: Casa cu
retori (1980), Persoana de după-amiază (1983), La
persoana a treia (1992), Negru pe negru (1993), O
victorie
covîrșitoare
(1999), Aceste
veneții, aceste
lagune (antologie, 1999), Negru pe negru (alt
poem) (2005), Negru pe negru
(ediție integrală, 2009),
Nimicitorul (2012), Recviem pentru tăceri
și nimiciri
(antologie, 2013), În urmă se sting toate luminile
(antologie, 2014), O înserare nepămînteană(2014). A mai
publicat studii de critică literară, printre care Poeţi ai
transcendenţei pline. Epifanii ale indeterminatului (2003).
Etc.
A predat la Universitatea „1 Decembrie 1918” din
Alba Iulia.
În prezent, pensionar.
Laureat al mai multor premii pentru
poezie.
„Orice peisaj monocolor, asemenea celui de
față, consacrat negrului
fără rest, naște riscul
unei revărsări, al unei
redundanțe. Accident ce nu
se petrece mai niciodată sub pana lui Aurel Pantea, a cărui
dispoziție de-a contempla
neantul nu se desparte de capacitatea strunirii verbului, a
mișcării de la o
notație sesizantă la alta.
Ca și cum într-un loc
inundat de apă ar păși cu
dibăcie de pe o piatră pe alta.
Diluția nu
amenință acest
spațiu angoasat-terifiat în
limitele substanței. Precum
Paul Celan, poetul nostru
își transcrie exact umorile
tensionate atât de propria lor natură cât
și, presupunem, de o disciplină a
imaginarului ce se cuvine a le traduce în
prezență. (…) Format cu
lentoare, sub faldurii unei
discreții ce e departe de
a-l dezavantaja, Aurel Pantea e, pentru subsemnatul, una din
surprizele faste ale poeziei
românești de
azi.”
Gheorghe Grigurcu
„Poet al abisului lăuntric, Aurel Pantea
se ține la
suprafață într-un punct de
«observație atroce». Poemul
său are, din această cauză, o dublă încordare. El se aruncă, pe de
o parte, în vertijul limbajului vizionar
și se crispează, pe de alta, într-o
funcție scripturală ce se
îndârjește în
coerența
și precizia spectacolului revelator.
Reporter și scafandru în
același timp, poetul
combină cele două limbaje în registru dual. (…) Vedeniile sale
capătă astfel duritatea unor mărturii spectragrafice
și dacă limbajul se îmbată uneori de
fervoarea senzualității,
poetul, în schimb, își
privește cu
detașare propria
destructurare.”
Al. Cistelecan
„Puțini
poeți din literatura română
a ultimelor decenii prevestesc cu atâta precizie
și
coerență anticipativă drama
limbajului și a
ființei în
fața
morții. La Aurel Pantea,
stihialul întâlnește
epifania, iar
violența
și atrocele devin expresie pură, cu
tot aerul de catastrofă iminentă ce
plutește pe deasupra
acestei poezii, eliberată, prin complexe filtre analitice, de
patetism sau de flecăreli. Nu
știu dacă Pantea este un postmodern,
așa cum au încercat unii
să-l prezinte (de parcă ar fi avut nevoie de o asemenea
«legitimare» istorică sau ideologică), eu îl citesc ca pe un
arhetipal ajuns la
distincția de anatomist
al întunericului. După un parcurs pe care numai marii
poeți îl pot afirma, Aurel
Pantea se află în momentul crucial al aventurii sale, una
deopotrivă mistică și
noțională. Când va
sfârși de numit ceea ce-l
torturează, poetul se va face, ca Lautréamont, Trakl sau Rothko,
una cu «negrul» Nimicitor care
și-l
revendică.”
Claudiu Komartin
Sursa:
http://poesisinternational.com/aurel-pantea-portret/
Actualitatea poemului:
„Se instalează în mine un om bătrân,
ocupă treptat toate cotloanele,
deocamdată conviețuim, avem aceleași vicii, ne
plac aceleași femei,
dar el crește din lucrurile la care renunț, în
anumite momente,
când limbajul însuși are umbră, răsuflări
obosite
și atunci spun:
Dumnezeul meu mă digeră, Dumnezeului meu îi
este foame,
Dumnezeul meu se droghează, Dumnezeul meu
înjură, nu face raționamente,
e un ins direct, te scuipă în față, suferă,
limbajele lui imediate sunt
disprețul, dragostea și
răzbunarea
nu face politică, o suportă și o desfide,
Dumnezeul meu stă cu toate curvele,
stă cu peștii și pe toți îi iubește, și spune
că toți vor învia, și tuturor
le e un pic mai puțin teamă când vor muri,
Dumnezeul meu face zi de zi
exerciții de moarte și înviere pe pielea mea,
iar eu îl iubesc de nu mai pot,
e nevoie să mai și iubești, nu-i
așa,
despre Dumnezeul meu vorbesc cei mai mulți cu
superioritate, e un
Dumnezeu mai greu de îndurat, pentru că,
uneori, pute,
și în plus are mulți morți pe conștiința Sa, și
nu toți sunt împăcați,
Dumnezeul meu îmi seamănă, poate fi urât și
agresiv, și chiar este violent
și vicios, vorbind de el, eu îl fac asemenea
mie, o fi fiind păcat, dar
așa îl simt mai aproape, El se naște în
slăbiciunile mele, de obicei,
în ele locuiește nimicul sau ceva atât de
dezinteresat de semnificație,
încât seamănă cu nimicul, dar el îmi iubește
nimicul,
cu asta m-a dat întotdeauna gata, el știe că
nimicul meu
e sămânța nimicitorului care vrea
să mă știe mut” (Poem de Aurel
Pantea).
A consemnat C Stancu
Foto: Aurel Pantea la Hațeg, 21 martie
2013
