Ismail Kadare s-a impus încă de la debutul său în proză
din 1963, cu romanul Generalul armatei moarte,
care a rămas, până în prezent, cea mai cunoscută, probabil, carte a
sa. La numai 18 ani, a publicat un volum de poezie,
Inspiraţii juvenile, urmat, în 1957, de un alt volum
de poezie, Visări(prin urmare, adevăratul debut
literar al lui Kadare a stat, cum s-a întâmplat şi în cazul lui
Michel Houellebecq, sub semnul poeziei). Scriitorul albanez a
excelat, însă, în proză, şi am în vedere atât romanele, cât şi
povestirile sale.
Firmanul
orb, volum apărut la Editura
Humanitas Fiction (în colecţia „Raftul Denisei”), în traducerea lui
Marius Dobrescu, adună câteva dintre cele mai bune povestiri
istorice, scrise în diferite perioade, ale lui Ismail Kadare.
Astfel, povestirea cu care începe volumul, Biserica
Sfânta Sofia (murală), este scrisă în 1994, la
Tirana. În zilele care au urmat căderii Constantinopolului din 29
mai 1453, când armata otomană, aflată sub conducerea lui Mehmed al
II-lea, jefuia şi ucidea după bunul ei plac în capitala
puternicului, odinioară, Imperiu Bizantin, sultanul îl numeşte pe
arhitectul Kaur responsabil cu transformarea Bisericii Sfânta Sofia
în moschee. Kaur este un personaj oarecum atipic: nici creştin,
nici musulman, nici femeie, nici bărbat. El este, cum îl numeşte
sultanul, un „fătălău”, un hermafrodit, iar cei ca el erau, pe
atunci, consideraţi sfinţi – o idee care acum ar revolta orice
musulman (dar şi creştin) tradiţionalist. În viziunea lui Kaur,
Sfânta Sofia ar fi trebuit să devină „prima casă în care să stea
sub acelaşi acoperiş cele două mari religii ale lumii”: „Era greu,
fără îndoială. Era ca şi cum ar fi putut exista două suflete
într-un singur trup”. Pentru Kaur, Sfânta Sofia, centrul lumii, nu
putea fi decât un loc al armoniei între religii, între oameni,
dincolo de orice joc de putere. Dar sultanul, ca şi împăraţii
bizantini, nu-şi dorea decât puterea
absolută.
Continuarea aici, în Literomania nr.
27
