Pr. Prof.
univ. Dr. Theodor Damian
Călătorind cu magii
„Îngerii
cu păstorii slăvesc
şi magii cu steaua
călătoresc”
(Condacul Naşterii Domnului)
Totul
este călătorie.
Existenţa
este „spaţiul” călătoriei. Ceea ce există, existentul, este subiect
şi obiect al călătoriei. Numai Dumnezeu nu este nici subiect, nici
obiect al acestui tip de mişcare, cu toate că, paradoxal, şi El se
pune pe cale, adică se face călător. El este şi cale, căci zice:
„Eu sunt calea” (Ioan 14, 6) şi ţinta, căci îndeamnă: „Veniţi
binecuvântaţii Părintelui Meu şi moşteniţi Împărăţia gătită vouă de
la facerea lumii” (Matei 25, 34), şi călător, căci El străbate
cerurile şi vine pe pământ în chip de om ca să-l mântuiască pe om.
El este pe cale, vine, El este prin excelenţă Celce vine, de aceea
Sf. Ioan Teologul îşi încheie Apocalipsa cu rugămintea expresă:
„Vino, Doamne Iisuse” (Apoc. 22, 20).
În
contextul paradoxului amintit, Dumnezeu îşi începe propria Sa
călătorie încă de la crearea omului după chipul Său şi cu
posibilitatea dobândirii asemănării cu Sine. Înzestrat fiind cu
libertatea de alegere, omul decide să nu asculte de porunca divină
primordială şi astfel începe căderea în timp, cum ar zice Emil
Cioran. Iar Dumnezeu îl însoţeşte pe om, invizibil, în marea sa
aventură existenţială („aventură”, în sensul etimologic al
cuvântului, adventus = ceea ce vine, ceea ce se întâmplă),
astfel că, atunci când omul rătăceşte calea, o ia într-o direcţie
greşită, spre o altă destinaţie decât cea menită
(destinaţia, ţinta, fiind Dumnezeu şi Împărăţia cerurilor), El
decide să intervină pentru a-l repune pe om în cadrul destinului
său, adică a-l pune cu faţa spre destinaţie. De aici, cea mai mare
intervenţie a lui Dumnezeu în istorie, pogorârea Sa fizică în
mersul lumii, prin întruparea din Sf. Fecioară Maria, prin
partenogeneză, a Logosului divin, deci a Fiului Său, „pentru noi şi
pentru a noastră mântuire”, cum spunem repetat în Simbolul
credinţei.
Textul condacului
marelui praznic redă acest adevăr de necuprins cu mintea în cuvinte
simple, dar de forţă şi de adâncă semnificaţie: „Astăzi Fecioara
naşte pe Cel mai presus de fiinţă”, oglindind lămuririle marelui
mistic Pseudo-Dionisie Areopagitul despre cum trebuie „înţeles”
Dumnezeu, adică El fiind supra-existenţial, dincolo de orice idee
am putea avea noi despre ceea ce înseamnă „existenţial”. Acest mod
apofatic de a-L aborda pe Dumnezeu, de a gândi despre El, prin
negarea posibilităţii de a-L descrie, „cataloga”, defini prin orice
concept uman, numit şi via negativa, arată şi mai bine
inimaginabila distanţă „parcursă” de Dumnezeu în călătoria Sa spre
om prin actul Întrupării Fiului Său din Sf. Fecioară Maria, act ce
are la temelie nemeritata iubire divină faţă de noi şi care,
astfel, dă răspunsul cuvenit la celebra, dar simpla şi naturala
întrebare: Cur Deus homo, pentru ce Dumnezeu s-a făcut om? a
Sf. Atanasie cel Mare şi a Fericitului
Augustin.
Aşadar, întreaga
existenţă umană este o călătorie. În starea paradisiacă aceasta s-a
desfăşurat sub dublul semn al privilegiului şi bucuriei de a fi în
preajma lui Dumnezeu, de a fi în Împărăţie, „acasă”, dar şi al
tragicului, de a fi nesocotit porunca divină şi a suferi toate
consecinţele acestui lucru, cea mai mare,
moartea.
După cădere, călătoria
existenţială a omului a fost însoţită discret de Dumnezeu care de
la bun început a făgăduit un Răscumpărător, întreţinând flacăra
acestei promisiuni prin profeţi şi alţi oameni aleşi, dar şi
marcând în mod concret, prin evenimente speciale, prezenţa Sa,
însoţitoare, pe parcursul drumului.
Apoi a avut loc
Întruparea Fiului Său, acest lucru marcând în mod şi mai concret,
vizibil, incontestabil, faptul că, şi felul în care Dumnezeu îl
însoţeşte pe om pe parcursul drumului în destinul său existenţial,
înaintând spre destinaţie, spre ţintă. Aceasta este perioada cea
mai importantă unde Dumnezeu nu-i mai spune omului: „Alege”, („Iată
am pus înaintea ta apa şi focul, viaţa şi moartea; alege viaţa ca
să trăieşti”, Deut. 30 19), ci, în timp ce-l lasă în continuare pe
om liber să aleagă, îi explică ce şi de ce în detaliu, îl ia de
mână şi-l conduce spre ţintă, îl asigură de iubirea supremă divină
concretizată, după Întrupare, în răstignire şi moarte, şi îi
promite însoţirea pe drumul vieţii până la sfârşit atunci când
zice: „Iată eu sunt cu voi până la sfârşitul veacurilor” (Matei 28,
20), Iisus pornind înainte şi dând şansa tuturor celor ce cred în
El să-L urmeze îndeaproape, astfel ca rătăcirea căii din vechime să
nu se mai poată repeta.
Un astfel de
eveniment, cea mai mare intervenţie a lui Dumnezeu în istorie, nu
poate fi întâmpinat decât doxologic. Iar doxologia este de două
feluri aici: mută, dar şi exprimată în cuvânt. Este mută,
desfăşurându-se în tăcere, întrucât nu există cuvânt pe măsură.
Există doar o mare uimire, iar aceasta este dincolo de cuvânt şi de
orice expresie, decât doar dacă ne gândim la expresia pe care
uimirea o întipăreşte pe faţa celui surprins, a celui pe care l-a
cuprins necuprinsul.
În iconografia
ortodoxă această uimire este bine redată în unele icoane unde
chipurile – fie al dreptului Iosif, fie al păstorilor, fie chiar al
oilor – sunt redate cu o astfel de expresie mută pe faţă. Şi sigur
că uimirea este întipărită mai întâi în suflet pentru că mintea nu
poate pricepe raţiunea celor întâmplate, aşa cum nu înţelegea
psalmistul în V. Testament când se întreba uimit: „Ce este omul,
Doamne, că-ţi aminteşti de el?” (Psalm 8, 4) sau când constata că
omul este ca iarba câmpului: „Omul, ca iarba-s zilele lui,
înflorirea lui, ca floarea câmpului; un vânt a trecut peste ea şi
nu mai este, nici locul nu i se mai găseşte” (Psalm 102,
15-16).
Doxologia este însă şi
exprimată în cuvânt, deşi astfel, numai parţial, atât cât poate
cuvântul să exprime, căci niciodată nu exprimă totul. De aceea
spune condacul amintit că „îngerii cu păstorii slăvesc” pentru că
ce altceva poţi să faci în faţa minunii, decât să cazi cu faţa la
pământ şi să slăveşti pe Dumnezeu? Doxologia reprezintă de fapt
starea naturală, poziţia normală a omului în faţa lui Dumnezeu, în
general vorbind şi, în special, în faţa fiecărei intervenţii
binefăcătoare a lui Dumnezeu în istorie, în viaţa
noastră.
Viaţa fiind însă o
călătorie, dar ea însăşi o minune în acelaşi timp, înseamnă că omul
trebuie să-şi călătorească viaţa mai ales după ce L-a cunoscut pe
Dumnezeu în Iisus Hristos cel întrupat pentru mântuirea noastră,
aşa cum îndeamnă Fericitul Augustin când vorbeşte despre călător:
„Cântaţi cu vocea, cântaţi cu inima, cântaţi Domnului cântare nouă;
cântaţi cum cântă călătorul. El merge şi cântă; el cântă şi
înaintează; el cântă ca să‑şi întărească puterile. Cântă şi tu ca
să te întăreşti în dreapta credinţă şi întru sfinţenia
vieţii.”
La Naşterea Domnului
toate s-au pus în mişcare: Dumnezeu prin Întrupare, cerurile prin
îngerii coborând şi slăvind, pământul prin oferirea peşterii, aşa
cum frumos zice condacul praznicului „şi pământul aduce peşteră
Celui neapropiat”, oamenii prin păstorii venind spre iesle, şi de
asemenea prin magii călătorind conduşi de stea ca să-L întâmpine pe
pruncul divin.
De fapt, magii
reprezintă realitatea de zi cu zi a omenirii. Nu toţi în vremea lor
au aflat, nu toţi au înţeles că se întâmplă un mare eveniment de
proporţii istorice şi cosmice, aşa cum nu toţi oamenii L-au
cunoscut pe Mântuitorul Hristos, cum nu toţi, chiar în timpul Lui,
au înţeles că în Iisus-omul se ascunde Fiul lui Dumnezeu, chiar
după semnele, declaraţiile, minunile făcute de El. Cum spune Sf.
Ioan Teologul: „La ai Săi a venit şi ai Săi nu L-au primit; lumea
prin El s-a făcut şi lumea nu L-a cunoscut” (Ioan 1,
11).
Este ca şi cum
Dumnezeu vine să ridice pânza de întuneric de pe
ochii lumii şi unii o ţin peste faţă şi trag de ea să nu fie luată
pentru că, trăind în întuneric, întunericul a devenit realitatea
lor şi, ca atare, nimic altceva nu poate fi acceptat. Cum zicea un
scriitor polonez: „De multe ori oamenii nu văd ceea ce au în faţa
ochilor, ci ceea ce au în mintea lor”.
Dar magii îl
reprezintă şi pe omul înţelept, cel care gândeşte, se uită
împrejur, se uită la cer, citeşte mersul stelelor şi semnele
timpului, este deschis la noutate, nu e anchilozat în prejudecăţi,
nu se crede nici măcar înţelept, de aceea, când înţelege că ceva se
întâmplă în lume, într-un anumit moment şi într-un anumit loc,
purcede cu smerenie la drum, într-o călătorie doxologică ce va fi
încununată de copleşitoarea descoperire şi minunata întâlnire cu
Dumnezeu. Faptul de a aduce daruri, aurul, smirna, tămâia, toate
lucruri foarte scumpe la vremea aceea, indică atât smerenia lor
totală, cât şi recunoaşterea majestăţii Celui
întâmpinat.
Noi vrem să fim de
partea magilor. Să fim cu mintea şi cu inima deschisă spre
intervenţia şi prezenţa lui Dumnezeu în viaţa noastră. Ca atare,
citind semnele timpului, înţelegând că Dumnezeu este cu noi, pornim
cu magii în sfânta călătorie slăvind cu uimire şi aducând inimile
noastre ca dar Celui ce a venit „Să se nască,/ Şi să crească,/ Să
ne mântuiască.”
Sursa: Th.
Damian
