Tablouri trecute, bucurii mărunte, fotografii lirice
Tabloul literar se schimbă permanent. Stilurile dau năvală peste cititori, uneori se revine la stilul clasic, liniștit, cu ritm și rimă, fără să iasă în evidență marile șocuri lirice. Dumitru Tuhuț se încumetă să ne ofere volumul Priviri, tablouri și năluci, apărut la Editura Castrum de Thymes, din Gioroc, în anul 2024, un număr de 70 de pagini. Susținut de doi scriitori: Daniel Marian și Daniel Mariș, autorul ne propune câteva teme personale. Este realitatea imediată, plus un subiectivism liniștit, bazat pe melancolie, singurătate, nostalgie, discurs șoptit. În mod curios, el fuge de realitate își croiește o lume a sa, o prezintă ca pe un tărâm aparte, aproape mirific. Cartea are trei paliere: Căutătorul de icoane; Pictor de ocazie; Fotografii ciobite. Este, așadar, în căutarea de certitudini, de semne clare. Lumea sa se derulează în ritmuri interioare. Caută să dea consistență acestor semne, iar realitatea îi se pare frântă, brutală, de evitat, cu accente spre nebunie.
Este multă interiorizare în poezia sa, lipsesc și elementele de cultură clasică, din care să susțină această lume. Sunt semne religioase, o credință mult interiorizată, un discurs timid. De la contemplare la căutare, la bucurii mărunte. De la certitudini la un timp ars, frânturi și fracturi. Iubirea este înfrumusețată de sentimente ideale, utopice, ascunse în taină, inocență. Realitatea oferă spaimă, năluci, vedenii, nebunie. Sensibil și sincer, autorul lasă lumea din jurul său să dea năvală peste sine. Se ascunde după tablouri, năluci, privirea care abolește sunetul, tăcerea care dă fundalul. Vremurile în care trăim creează contextul retragerii, a refugiului în poezie sau zone spirituale.
De remarcat sfiala în fața poeziei care este locul de refugiu: „Nu sunt vrednic, Doamne, să-ți apleci privirea/ și s-asculți ce-ți cer în nepăsare;/ cufundat în umbre și uitare/ parcă nu mi-am înțeles menirea” (Rugăciune, p.9). Ca o notă aparte, ultimele versuri din poezia aceasta condensează mesajul, au consistență, vin să echilibreze întregul text: „La o margine de timp rămas stingher/ dă-mi la Tine-n curte, Doamne, un ungher”.
Bucuriile de fiecare zi aduc semnele în existența autorului, ele sunt dureroase, durerea îi dă temperatura realității: „O icoană veche, țăndări sfărâmată/ îmi sângerează aspru ființa/ dar cu ea alături crește și credința/ chiar dacă umbrită, strâmtorată” (Bucurii mărunte, p, 23). Înainte, însă, bucuriile mărunte sunt prezente, legând trecutul de prezent: „Bucurii mărunte mă-mpresoară-adesea/ o spoială ce se trece în grabă/ nostalgii mă încearcă prin zăbavă/ și frânturi de vise fără înțeles” (p. 23). Prezența iubitei vine cu noi comori, autorul se lasă copleșit de moment: „Ascunzi în ființa ta comori de taină/ ce-n dar ți-au fost aduse din pruncie;/ tu nu vezi c-au început să cearnă/ în jurul tău culori și reverie” (Comori de taină, p. 43).
Apropierea iubitei schimbă stările, există o contopire între ființe, o legătură subtilă: „Prin vene îmi curgi ca sângele vibrând -/ amestecul de ființă și lumină/ și nu mai ești în mine o străină/ ci țipătul ce vine fulgerând” (Contopire, p. 47). Grădinar într-un rai personal, stihuitorul se vede nevoit să abandoneze lumea sa: „De dragul tău mi-am părăsit grădina/ în care am creat din flori dantelării/ și ți le-anin acum în plete aurii/ și să-ți sporesc cu ele vraja și lumina” (Grădinarul, p. 50). Imaginea grădinarului accentuează starea, răbdarea acestuia aduce rodul, fructele coapte. Este preluată din poezia universală cunoscută (Tagore).
Există un fior romantic în poezia aceasta, unul preluat din cea tradițională, femeia este idealizată, natura este un tablou perfect, sentimentele sunt nobile, cuvintele sunt alese cu grijă, contextul mai larg este absent. Un refugiu în poezie și visare.
Realitatea aduce dezechilibre, iluzii, tablouri inedite, chiar nebunie: „Pe lângă noi plutește nebunia/ cu numele schimbat. Sub alte haine/ pe toate le-mbrăcăm și le propunem taine/ la care ne-nchinăm și acceptăm sclavia” (Nebunie, p. 62).
De remarcat ultimele versuri din fiecare poezie, sunt adunate energiile nedeclarate, au impact și aduc o scurtă concluzie despre lumea omului atins de fiorul liric. De reținut versurile care coagulează stările, dau consistență mesajului liric: „Solstițiul – cumpănă la capătul de drum/ se-ntrezărește-n nemișcare și acum. (p. 29); „Dar mă-ntrezăresc printre ruine/ prinț și lucrător în curțile străine” (p. 27); „Fragila existență de nectar și miere/ topește-n noi credință și durere” (p. 40); „Prin stele se prelinge cerul în pământ/ să ne preschimbe spaima în cuvânt” (p. 57) etc.
O atenție mai mare acordată modului cum se țese poezia, mai dens, mai tragic, cu esențe tari, plus elementele eterne ale culturii care a modelat lumea, ar fi de așteptat în poezia lui Dumitru Tuhuț. Timpurile vor oferi noi perspective, rămâne la voința sa depășirea limitelor. Evadarea din sinele apăsat de melancolie și nostalgie ar da forță poeziei, alături de asumarea notelor de postmodernism și modernism cu accente fulgerător de abrupte în discursul poetic. Daniel Mariș reține în postfață: „Viziunea sa asupra existenței aducea acea stare de pace interioară, de eliberarea sufletului, căutător cu țintă al frumosului, bântuit pe alocuri de o undă de tainică tristețe” (Scene din firescul imaginar, p. 67).
În prefață Daniel Marian susține: „Pictor în cuvinte sau/ și poet de imagine, depășind inițiatic pretențiile formei, Dumitru Tuhuț dovedește și această tehnică a sonetului, adusă într-o obiectualizare de domeniul prezentului. Taine împărtășite și descifrate, așadar, în beneficiul nevoii de fenomen liric autentic” (Turnarea în forme. Esența peisajului, p. 7).
Stihuitorul se descrie cu discreție: „Lovit ades și nebăgat în seamă/ purtam în inimă doar semnul de născare -/ pe umeri duc un om mai mare/ ce-mi cere tot mai des tribut ori vamă” (Solstițiu, p. 19). Poezia este tributul care dă sens și dinamism existenței sale. Vede dincolo de orizontul poeziei sale de acum, o altă poezie… Și-a pregătit tablourile, vedeniile, dreptul de a privi cu inima…
Constantin Stancu
*Text în rev. „Sintagme literare”, mai 2025
