Trăim, sperăm, râdem sau plângem, sub greutatea
propriului EU mai devreme sau mai târziu aripile sufletului tot ni
le frângem,...Uneori atât de tare încât după ultima respirație nici
măcar diavolul nu ne poate spune cât de jos putem ajunge. Neîncetat
secunda bate, timpul ne șterge din amintiri numele, chipul și
cuvântul. După 100 de ani oare îi mai pasă cuiva dacă am fost buni,
răi sau măcar dacă am avut
dreptate?
Poate că nu există cu adevărat în lumea asta nici prea
multă iubire și nici destulă speranță, ci doar foame în creier,
pofte în inimi și în rest peste tot cercul pământului doar oceane
profunde de ură și nori gri de intoleranță. Dar oricât de tulburi
ar fi apele poate că ar trebui să nu uităm că în ochiul furtunii se
găsește întotdeauna calmul vântului,... și dacă reușim să zâmbim
din al nostru adânc, măcar un pic, măcar din când în când, dacă
reușim să ne oferim, să ajutăm, să zidim, atunci cu siguranță
primim de la viață măcar gramul de iubire pe care îl dăruim cu
temei.
Peste toate adâncimile existenței, scopul abisal al
vieții este să ne facem un scop din a ne bucura de fiecare minut al
ei.
Imagine și text ~ EIN
~
